Problematica UE și a apartenenței României la aceasta este terenul poate cel mai dramatic al manevrării „jumătăților de măsură“ pentru ascunderea adevărului și promovarea minciunii, în care se disting comanda externă și concursul nu doar trădător, dar și aproape idiot, al forțelor politice interne.
Ecuația apartenenței României la UE este prezentată a avea numai părți minunate; pe cele rele nu le discutăm, deci nici nu există! De fapt, dacă stăm bine să analizăm lucrurile, este o ecuație a „sferturilor de măsură“, pentru că nici părțile bune nu sunt cumva prezentate; sunt doar presupuse și asumate, fără a se ști de fapt care sunt acestea!
Despre terifiantele fals numite negocieri de aderare nu se spune nimic în legătură cu miza, derularea și rezultatele lor, căci s-au desfășurat după formula „vreți aderarea, dați economia“, și că, în consecință, România a intrat în UE fără economie, neavând cum, în mod obiectiv, să tragă vreun avantaj din participarea la piața deschisă a celor peste jumătate de miliard de consumatori. Și că deci, în confruntare cu cei nu doar mai puternici, dar și deja în piață pe poziții forte, era inevitabil să ajungă rapid o biată anexă de tip bananier (nici măcar un atelier), o colonie în sistemul centru-periferie pe care-l constituie UE. Cea mai sinistră fațetă a jumătăților de măsură folosite în prezentarea și analizarea apartenenței României la UE și a rezultatelor ei concrete o reprezintă bilanțurile oficiale ale respectivei apartenențe: la activ, fondurile zise europene puse la dispoziția României; la pasiv, cota financiară de contribuție a României pentru participarea la UE. Reiese că activul este mai mare decât pasivul și deci bilanțul ar fi pozitiv, umbrele fiind doar acelea legate de incapacitatea României de a utiliza integral și corespunzător fondurile europene ce-i sunt puse cu generozitate la îndemână.
Prostul proștilor de-ai fi, îți dai seama că activul nu se poate rezuma la niște fonduri pe care le poți folosi sau nu, ci ar trebui, dacă activul realmente există, să includă modificări structurale în economie, schimbări în calitatea educației și ocrotirii sănătății, modernizări în infrastructură și, nu în ultimul rând, repoziționări în ierarhiile europene și mondiale. Știe însă și Grivei că la toate aceste capitole se stă rău, chiar rău de tot, oricum, mai rău decât la intrarea în UE, și că prezumtivele realizări de la activ ar avea loc mai degrabă în talgerul de pasiv, ca, de pildă, prăbușirea educației, situația dramatică a infrastructurii rutiere și feroviare sau consolidarea poziției codașe a țării în Europa.
„Suprema“ jumătate de măsură este absența totală – de-a dreptul ridicolă – a vreunui pasiv în legătură cu apartenența României la UE în bilanțurile oficiale! În timp ce acest pasiv este în practică aproape halucinant (vezi Cotidianul, 27 dec. 2016): 1) Dispariția economiei naționale și înlocuirea ei cu o combinație bizară între o economie străină, ce deține controlul, și o economie subalternă derulată de capitalul românesc, care dă de la an la an înapoi; 2) Pierderea proprietății românești asupra țării, românii devenind chiriași pe pământurile strămoșești; 3) Transformarea României într-o colonie în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE; 4) Lichidarea deciziei naționale în plan politic; 5) Efect maxim al alinierii prețurilor și disjuncției salariilor din UE, cel mai important mecanism de extracție de sevă economică din țările periferice de către țările din centru; 6) De la rezonabil la odios în împărțirea PIB-ului între muncă și capital; salariile cele mai mici din UE; 7) Deposedarea „administrativă“ mai împovărătoare decât cea economică (răpirea dreptului de a beneficia de resursele proprii, falsele liberalizări fără temei economic și fără condiții concurențiale, impuneri de creșteri de tarife în utilitățile publice); 8) Punct final impus agriculturii și șanselor oferite de aceasta României; 9) Marea expropriere istorică a românilor de pământurile lor; 10) Îndatorare externă pentru nimic; amanetarea statului pentru finanțarea băncilor străine; 11) Depopularea țării, tragedia bejeniei naționale; 12) Sărăcirea țării, declasarea socială și tratamentul dezonorant al românilor în UE; 13) Minciuna în staniol a fondurilor europene; 14) Anularea perspectivelor de ieșire din subdezvoltare și consolidarea poziției codașe în Europa; 15) Agresiunea asupra identității naționale. Despre toate acestea, nici un cuvânt în bilanțurile oficiale! Cu toate că fiecare dintre acestea rezultă strict din apartenența României la UE!
Și nu cred că, din arealul atât de vast al problematicii UE, există vreun alt aspect decât cel al fondurilor europene care să se „bucure“ de o tratare mai cu jumătăți de măsură pentru mascarea adevărului și promovarea minciunii interesate. Cică fondurile europene sunt nerambursabile. Cine a mai auzit în istorie de resurse gratis?! Resursele se alocă mereu și mereu cu un scop! Și cu un preț! Să nu fim idioți: cele circa 4 miliarde euro repartizate anual României de UE sunt un biet mărunțiș din cele peste 40 miliarde euro pe care anual firmele vest-europene le extrag din România prin externalizare fără fiscalizare.
Structura fondurilor europene este stabilită de pretinsul „donator“ și este neschimbabilă: destinațiile corespund nu nevoilor de dezvoltare ale României, ci nevoilor specifice ale expansiunii companiilor din centru în periferia România. Și 80% din alocații trebuie să se întoarcă la „donator“ prin comenzi ale beneficiarului în țările donatorului. Să ținem cont, de asemenea, că fondurile europene nu se avansează, ci se decontează: în consecință, fericitul căruia i se aprobă un proiect finanțat din fondurile europene trebuie să se împrumute la o bancă în regim comercial, ca să-și realizeze proiectul, pentru ca în final să primească fondurile vizate (ale cui sunt băncile de la care se contractează împrumuturile, nu tot ale donatorului, și cu cât se iau aceste împrumuturi, că din beneficiar ajungi tu donator?!). Și apoi, chiar fără costuri sunt aceste fonduri? Probabil se procedează ca și în celelalte cazuri care nu convin: nevorbind despre costuri, înseamnă că nu există! O adevărată armată de birocrați se ocupă de normare, reglementare, programare, selectare, prelucrare, accesare, supraveghere, controlare, decontare. Doar cu miile de oameni implicați în toate aceste proceduri, mult mai bine plătiți decât restul birocraților, se cheltuieşte mai mult decât fondurile europene alocate! Punct.
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: Cotidianul