Pe măsura apropierii parlamentarelor se înteţesc presiunile politice şi manipulările mediatice în direcţia unei continuări post-scrutin a prezenţei în fruntea guvernului a dlui Cioloş, etichetat deocamdată tehnocrat şi nu se ştie cum botezat după alegeri. Pentru fraieri, dl Cioloş se ţine tare în faţa invitaţiilor de tot felul şi se pare chiar că nu va intra în vreun partid.
br>
De fapt, în ruptul capului nu vrea să se supună (sau mai bine zis să se expună) votului popular, spre a nu ridiculiza cumva, prin ceea ce ar obţine, propaganda care i se face. Aparent, dorinţa de a-l avea pe mai departe premier aparţine preşedintelui Iohannis, care, pe de o parte, pentru a acomoda cât de cât situaţia cu Constituţia, spune că un premier nu trebuie să fie membru de partid, ci doar să aibă în spate susţinerea unor partide din parlament, iar, pe de altă parte, i-a şi găsit dlui Cioloş două partide care să-i acorde susţinerea. Problema este că nu se ştie dacă voturile acestor partide vor fi suficiente pentru a forma o majoritate în viitorul parlament, dacă acest lucru mai are vreo importanţă în România.
Pentru a învolbura tensiunea, dl Cioloş, deşi în mod aproape clar nu va participa la alegeri, este pus să lanseze în spaţiul public un fel de platformă de guvernare. Și, cu toate că platforma nu depăşeşte, conceptual şi programatic, nivelul unei compuneri de şcoală primară, este nu numai însuşită de partidele susţinătoare, dar propaganda de suport o asemuieşte cu un fel de ”program prezidenţial”, sugerând că dl Cioloş ar fi capabil de mai mult, probabil în ideea diversionistă ca adversarii domniei sale să fie mulţumiţi când îl vor vedea pe mai departe tot la Palatul Victoria, şi nu la Palatul Cotroceni!
Acesta este în linii sumare tabloul în legătură cu aparent misterioasa propulsare a dlui Cioloş în funcţia de premier al României şi după alegeri, dar fără a participa la alegeri. Misterioasă, pentru că oameni serioşi din România – în frunte cu cei din structurile de putere (preşedinţia, serviciile de informaţii, unele partide politice) şi din aproape toate mijloacele de presă şi tv, nemaivorbind de ramificaţiile lor de pe internet – au ajuns practic să se ocupe de nimic altceva decât de acest lucru. De parcă a pogorât Iisus Christos pe pământ şi cei avizaţi n-ar vrea să scape ocazia de a-L pune Împărat! S-ar putea ca dl Cioloş, ca persoană fizică, să se simtă depăşit de misiunea asta de Iisus Christos revenit pe pământ, dar nu se poate constata că nu ”marchează” – pentru a folosi un termen din parohia domniei sale, căci n-a venit pe pământuri româneşti cumva din Rai, ci din Franţa/Bruxelles!
În primăvara anului acesta, deci cu numai câteva luni în urmă, dar – important de subliniat – când dl Cioloş nu ajunsese încă Christos pe pământ, am scris desluşit despre misiunea dlui Cioloş, chiar şi despre persoana dlui Cioloş, în noul context economic şi politic din România actuală. Toate, în cartea ”România, o colonie la periferia Europei” (Ilie Șerbănescu, Ed. Roza Vânturilor, 2016). Titlul cărţii exprimă explicit contextul economic şi politic din România actuală şi fără ezitare se arată, în această carte, că dl Cioloş este un produs inevitabil al acestui context. Dânsul a fost selectat de noul proprietar al României – care este străin – şi nominalizat a conduce guvernul României (sau al ţării numite încă România), proprietarul, în legitimitate capitalistă deplină, trasând administratorilor români de toate nivelurile şi de toate gradele sarcina să ducă la îndeplinire porunca stăpânului. Restul constituie detalii, de pildă cum aceştia îşi realizează sarcina trasată.
Vă las în continuare, dincolo de vacarmul zilelor acestea de toamnă, în compania cărţii, reproducând pur şi simplu, căci vai este atât de instructiv!, subcapitolul 8.1 Guvernul Cioloş – veriga lipsă dintr-o preluare în gestiune directă?:”Tentaţia celor mai mulţi a fost de a considera cabinetul de tehnocraţi ”guvernul meu” cerut de preşedintele Iohannis… Mai degrabă însă guvernul Cioloş este guvernul capitalului străin. Este şi logic şi firesc. Şi, se poate spune, chiar şi legitim, căci proprietarul actual al României este capitalul străin. Acesta a ajuns să deţină cam 60% din activele ţării, peste jumătate din cifra de afaceri şi – extrem de important de precizat – în ambele cazuri este vorba de activele de control şi de jumătatea de control din cifra de afaceri, respectiv poziţiile strategice şi pârghiile de decizie. Nu este oare şi firesc să-şi pună şi administratorul dorit?! Acesta este guvernul Cioloş! Nişte persoane – în frunte cu premierul însuşi – probate că aşază mai presus de interesele României interesele zise „europene”, adică ale corifeilor UE, proprietarii actuali ai României. Pare firesc, logic şi legitim! Poate că este vorba chiar de mai mult: de un experiment de scoatere din joc a partidelor şi parlamentului, în ideea ca aceste piese ale democraţiei să fie înlocuite de structuri-farsă, numite şi nu alese. În orice caz, un pas în direcţia potrivită situaţiei. Ar fi veriga lipsă din ecuaţia statutului colonial al României. Să fie vorba de administraţia străină reclamată obiectiv de proprietatea străină şi decizia străină?!
Dacian Cioloş este alegerea potrivită. Nu din punctul de vedere al poporului român, căci nu este vorba de vreun vot la care să fi participat cineva din partea acestuia, ci din punctul de vedere al proprietarului străin al ţării. Este dreptul proprietarului să-şi aleagă administratorul şi, din punctul de vedere al proprietarului care este străin, desemnarea lui Dacian Cioloş este pur şi simplu punct ochit-punct lovit. Nu ştim cu câţi alţii a concurat Dacian Cioloş pentru această desemnare, dar alegerea proprietarului a fost nimerită. Dacian Cioloş fusese verificat şi răsverificat şi trecuse cu brio toate examenele. Se dovedise un vajnic internaţionalist, adică o persoană care pune deasupra intereselor ţării sale, cu scrupulozitate şi întotdeauna, interesele impuse de către cei ce conduc UE ca reprezentând „interesele europene”.
Proba de foc a fost dată în calitate de comisar al CE pentru agricultură. În această calitate nu a venit din neant. Fusese ministru al agriculturii în România în cea mai înnegurată perioadă din istoria postdecembristă a ţării pentru acest sector năpăstuit. A fost perioada depopulării maxime a satului românesc. A fost perioada apogeului pârlogirii pământurilor agricole. A fost perioada în care, cu contribuţia ministrului de resort prin lipsa de măsuri sau prin măsuri greşite, au luat-o razna importurile agroalimentare, consolidându-se poziţia României de importator net alimentar, anomalie pentru o ţară ce trecea drept agricolă. Şi, în sfârşit, a fost, poate înainte de toate, perioada în care victima – respectiv ţăranul român – a fost propulsată în postura de vinovat de serviciu, ca neplătitor de taxe dar beneficiar de ajutoare sociale, pentru situarea ţării în coada cozilor la productivitatea muncii şi în fruntea frunţilor la capitolul sărăcie şi necivilizaţie.
Era o carte de vizită aiuritoare pentru un „ministru al agriculturii” CE. Dar corifeii de la Berlin-Paris-Bruxelles vedeau mai departe decât vedeam noi, gânditorii de rând. Tocmai vulnerabilităţile puteau constitui atuul decisiv şi personajul în cauză a devenit cel căutat, care putea face exact ceea ce i se spunea fără să întrebe şi să aibă păreri. Şi, în contextul specific al schimbării echipei Comisiei de la Bruxelles şi al noii politici agricole ce trebuia inevitabil promovată şi derulată faţă de trecut în urma valului de intrări de agricultori din Est, Dacian Cioloş a fost de atunci alegerea potrivită. Tocmai un „ales” din Est avea să ducă la îndeplinire sarcina reformării politicii agricole a UE, care să prezerve interesele Vestului, punând căluş intereselor Estului.
Subvenţionarea nesustenabilă a producătorilor şi exportatorilor agricoli din UE nu mai putea continua cu noul aport masiv de producători şi exportatori din Est. România avea o poziţionare aproape nesperat de nimerită pentru Vest: era singura din Est care importa apocaliptic mai mult decât exporta produse agroalimentare şi era de ajuns de a se subţia importanţa factorului uman şi de a se întări importanţa factorului producţie în noua politică agricolă comunitară pentru ca România să nu prezinte niciun pericol. Franţa, beneficiarul principal al politicii agricole comunitare, a găsit în Cioloş instrumentul ideal de a-şi promova în continuare propriile interese, de data aceasta cu mâna altcuiva. A devenit susţinătorul cu greutate al candidatului Cioloş pentru funcţia de comisar agricol european. De la Bucureşti l-a susţinut fără ezitare preşedintele Traian Băsescu, susţinere în care nu ştim cât a cântărit aprecierea faţă de profesionismul lui Dacian Cioloş, dar în care există şi o notă extraprofesională. În lupta sa cu rivalii politici de la Bucureşti, Traian Băsescu a primit un sprijin substanţial din partea lui Dacian Cioloş. Acesta a acceptat să implice ministerul agriculturii pe care îl conducea ca parte civilă într-un dosar de privatizare care îl viza pe Dan Voiculescu (adversar declarat al lui Traian Băsescu şi artizan al tentativei eşuate a suspendării acestuia din funcţia de preşedinte). Problema este că nu ministerul agriculturii fusese entitatea care să fi deţinut în numele statului român bunul privatizat şi deci de la care să se fi făcut privatizarea (în acest dosar, privatizarea respectivă a fost considerată de către justiţie frauduloasă şi Dan Voiculescu a fost condamnat la 10 ani de închisoare).
În calitate de comisar european pentru agricultură, Dacian Cioloş a dat rezultatele scontate de către cei ce l-au uns, ducând la îndeplinire deloc simpla misiune a reformării politicii agricole a UE cu obiectivele greu comestibile pentru Est. O grijă specială a marcat în plus prestaţia lui Dacian Cioloş: aceea ca nu cumva să facă ceva care să fie interpretat ca reprezentând vreun avantaj pentru România, deşi aceasta era cea mai săracă şi mai năpăstuită din UE. Ca bilanţ din această combinaţie a rămas faptul concret că România a ieşit şi mai năpăstuită din mandatul de comisar al lui Dacian Cioloş: cele mai mici subvenţii agricole din UE au fost de la început şi au rămas şi astăzi pentru agricultorii români! Principiul a fost că ineficienţilor agricultori nou veniţi în UE să nu li se acorde decât o pătrime din cuantumul acordat agricultorilor cu vechi ştate în UE (ca de pildă francezi sau germani) şi diferenţierea să se micşoreze treptat. Nu a fost recuperată nici după 10 ani de la intrarea României în UE.
Contribuţia cea mai dramatică a lui Dacian Cioloş constă însă în agrearea (poate şi conceperea) şi implementarea prevederii stipulate şi în Tratatul de aderare a României la UE referitoare la dreptul neîngrădit al cetăţenilor UE de a cumpăra pământuri agricole în România. Exact în perioada în care s-a bătut în cuie această posibilitate, Dacian Cioloş a fost fie ministru al agriculturii în România, fie ministru al agriculturii în UE. Este greu de a considera această prevedere altceva decât o deposedare de pământuri a românilor, în măsura în care românii au fost şi rămân săracii Europei şi alţii de prin UE au fost şi sunt bogaţii Europei, condiţii în care ceea ce pare natural sau în spiritul economiei de piaţă este de fapt o jalnică trecere a pământurilor românilor în mâna străinilor.
Prin toate acestea, Dacian Cioloş se califica de departe ca principal actor străin de origine română chemat să interpreteze rolul unui prim-ministru român chiar în România. Acest rol nu-i prea „iese”, dar acest lucru nu interesează câtuşi de puţin pe regizorii străini ai acestei nominalizări. În schimb, noua sa misiune îl propulseză în panoplia factorilor români cu cea mai articulată contribuţie la dispariţia economică a ţării şi colonializarea României. Departe de contribuţia diversificată a unui Năstase sau Băsescu, şi mai departe de contribuţia aproape halucinantă a eternului guvernator Isărescu, aportul lui Dacian Cioloş rămâne inestimabil în domeniu, pur şi simplu pentru că s-a concentrat asupra ţăranului român – talpa ţării – care, în ignoranţa dar şi înţelepciunea lui, a salvat-o de veacuri de la pieire. Fără ţărani, buni sau răi cum sunt, România, bună sau rea cum este, va pieri!”
Și va pieri şi cu Cioloş premier şi fără Cioloş premier! Răul a fost deja făcut! Punct.
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: Cotidianul