BNR a reacţionat la proiectul legii de conversie în lei la cursul istoric a creditelor contractate în franci elveţieni după cum era de aşteptat. A venit cu cifre spre a demonstra că, prin pierderile ce ar urma să fie suferite, mai multe bănci vor coborî sub limitele solvabilităţii reglementate şi câteva chiar sub nivelul prudenţialităţii bancare: mai pe scurt, un fel de mic apocalips care va afecta ”stabilitatea financiară a ţării” bla, bla, bla şi, iarăşi, bla, bla, bla!
Că dacă un credit, luat în urmă cu ani, în franci elveţieni este convertit acum în lei la cursul de atunci, şi nu la cel de-acum (devenit între timp de circa două ori mai nefavorabil leului sau de circa două ori mai favorabil francului), se produce evident o pierdere creditorului şi asta o înţelege şi Grivei! Este de prisos să ne-o demonstreze Nobel de România, alias Mugur Isărescu! Mai ales că pe dl Isărescu nu-l mai crede nimeni de când cu trombonul că trebuie aduse bănci străine pentru a prelua sistemul bancar românesc întrucât România n-ar avea bani, iar, după numai câţiva ani şi deja de mulţi, băncile străine aduse cu surse şi trâmbiţe de dl Isărescu nu mai gestionează decât bani româneşti (ăia care nu existau), căci depozitele atrase din ţară depăşesc de mult şi cu mult creditele acordate.
Problema nu este însă a aviza sau, dimpotrivă, a respinge demersul parlamentar dacă produce efecte mici ori, dimpotrivă, mari, ci dacă, înainte de toate, este corect sau incorect, dacă este firesc sau nefiresc, dacă este sau nu în regula jocului. Pentru asta ar fi trebuit însă ca dl Isărescu să-şi asume responsabilităţile de rigoare. Or, domnia sa, de când îl ştiu analele postdecembriste pe la BNR, pasează sistematic altora responsabilităţile. Pentru a respinge respectiva conversiune preconizată de Parlament, domnia sa n-avea nevoie să demonstreze ce efecte se produc, pentru că era supersuficient de a aminti că este în afara regulilor jocului. Trăim în capitalism, iar în capitalism autorii oricărui act economic trebuie să şi-l asume atât cu câştiguri, cât şi cu pierderi. S-a vrut capitalism, atunci capitalism să fie! Ți-ai asumat tu debitor un împrumut, plăteşte-l, frate, aşa cum ţi l-ai asumat! Păi, dacă tu nu ţi-l plăteşti în termenii asumaţi, este o iluzie că doar creditorul (respectiv banca) acoperă pierderea, ci acesta, prin mijloacele pe care le are la dispoziţie (şi sunt o groază!), transferă altora efectul de plată. Și se ajunge, de pildă, ca eu, care n-am luat niciun credit, să plătesc în locul tău prin scăderi şi mai drastice ale dobânzilor la depozite sau scumpiri halucinante ale comisioanelor! Nu este deloc corect şi, oricum, nu este capitalism! Tu, debitorule, te-ai gândit cumva să împarţi cu mine câştigul atunci când, o bună bucată de timp, cursul leu-franc a evoluat invers decât a făcut-o de mai bine de doi ani încoace?!
Nu doar tendinţa de a pasa asupra altuia responsabilităţile l-a determinat pe dl Isărescu să nici nu se gândească să invoce principiile capitaliste în chestiunea cu pricina, ci un fapt concret, petrecut nu de mult, în care a fost de departe actorul principal şi în care domnia sa a procedat exact invers, aruncând la coş preceptele capitaliste după care pretinde că se ghidează şi scoţând de la naftalină cele mai pure abordări şi proceduri comuniste.
Era în urmă cu numai 5-6 ani. PIB-ul se prăbuşise. Și, după ce ne minţise vajnic, ca întotdeauna, că România este în regulă, ne pomenim că dl Isărescu ne spune că, în deplină siguranţă (în stabilitate bla, bla, bla), ar fi România doar dacă s-ar împrumuta de la FMI cu vreo 20 de miliarde de euro, ceea ce echivala cu peste trei deficite bugetare de la acea vreme, evident pentru a acoperi unul! Stranie afacere! Cu cât se pătrunde mai în măruntaiele ei, cu atât este mai îndemn pentru dl Isărescu. Criza, cu toate aspectele ei în frunte cu deficitele bugetar, comercial şi de cont curent, fusese, cel puţin în proporţie de 80%, generată de expansiunea fără noimă a consumului (acoperit din import în lipsa producţiei interne şi finanţat din credite în lipsa creşterii corespondente a salariilor). Din punct de vedere financiar, cauza crizei cădea, cel puţin în proporţia menţionată, în seama fulminantelor credite date doar cu buletinul de către băncile străine (căci deja altele nici nu mai erau încă de pe vremea aceea). De îndată ce rambursările au început să şchioapete, cum era firesc şi de aşteptat, înseşi băncile străine din ţară au pus stop creditării, iar mamele lor din Occident le-au oprit finanţarea. Cineva trebuia să suporte consecinţele. În modul cel mai pur capitalist ar fi fost ca respectivele consecinţe să fie suportate de cei care generaseră situaţia, adică de către băncile străine în calitate de creditori neprudenţiali şi de către debitorii lor (care fără vreun gând la viitor se năpustiseră să ia credite pentru un consum nefinanţabil). Ce s-a gândit însă dl Isărescu, desigur împreună cu stăpânii domniei sale de la FMI şi Bruxelles?! Să ia statul român un împrumut-mamut de la FMI-CE şi, cu banii ce intră astfel în ţară, să se acopere prin intermediul BNR finanţarea tăiată din străinătate a subsidiarelor bancare din România, acestea trecând confortabil şi fără probleme hopul, iar de plătit plătind întregul popor român, cel care urma să suporte rambursările şi dobânzile către FMI şi CE. Deci, în loc să suporte consecinţele cei ce stricaseră jucăria, a plătit în modul cel mai comunist posibil întregul popor, deloc vinovat şi doar în mică, foarte mică parte beneficiar al temporarei prosperităţi răspândite în economie de expansiunea fără acoperire a creditului de consum. Ca să plătească însă întregul popor, a trebuit ca acestuia să i se ia bani din buzunare! Dl Isărescu şi susţinătorii săi de la Washington şi Bruxelles au găsit sprijinul necesar pentru o asemenea mişelească operaţiune chiar la Bucureşti, din partea tandemului la guvernare Băsescu-Boc, căruia i-au pasat responsabilităţile. Acest tandem a tăiat salariile, a îngheţat pensiile, a mărit TVA şi atâtea altele, preluând şuturile politice şi sociale, în locul ”patronului” Isărescu, cel în parohia căruia se petrecuse de fapt dezastrul, şi care acum culegea laudele că protejase cursul valutar şi, atenţie!, mai ales pe cei ce se împrumutaseră în valută! Ceva greţos!
Deci, aceeaşi speţă ca şi acum (rambursarea creditelor în valută), aceiaşi actori (băncile străine şi fraierii români), acelaşi paroh (Mugur Isărescu), dar o abordare total opusă. Atunci dl Isărescu a promovat abordarea strict comunistă (”socializarea” consecinţelor şi pierderilor pe seama întregului popor), acum îşi aminteşte brusc că ne aflăm în capitalism! Să fi trecut, în sfârşit, şi dl Isărescu de la comunism la capitalism?! Răspunsul este uşor de dat. Nicidecum! Da fapt şi de fapt este lesne de observat că, în ambele cazuri, beneficiarul real (cum se spune mai nou prin Justiţie!) este acelaşi: băncile străine, care, împreună cu eternul guvernator Isărescu (poate tocmai de aceea etern), procedează comunist sau dimpotrivă capitalist după cum le convine!
Din punctul de vedere al băncilor străine nu există vreun reproş. Treaba lor nu este nici starea lucrurilor în România şi nici (şi cu atât mai puţin) dezvoltarea României. Treaba lor este profitul şi, dacă au găsit concurs de la cineva pe piaţa internă pentru acest lucru, bravo lor! Problema este cu dl Isărescu! Cel mai notoriu indiciu că domnia sa face sistematic jocul băncilor străine este că permite acestora să încarce debitorul român cu o penalitate de ”risc de ţară”, deşi acordă credite din România, şi nu din afara României, iar unele cel puţin se mai dau cu obrăznicie şi drept ”bănci româneşti”, pentru că ar fi înscrise juridic, deşi cu capital străin, în România! Din cauza acestei penalităţi odioase, creditele acordate în România sunt cele mai scumpe din Europa, iar marja de dobânzi (adică diferenţa faţă de dobânzile cu care sunt onorate depozitele) este cea mai mare din lume! Și poate ar mai fi un indiciu: guvernatorul Isărescu este etern, ceea ce este firesc când serveşti capitalul străin într-o ţară în care proprietarul este chiar capitalul străin!
Autor: Ilie Serbanescu
Sursa: Cotidianul