Se împlinesc 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. Indiferent ce au fost acestea – o lovitură de stat, o revoltă populară spontană ori dirijată – ele au inaugurat schimbarea din temelii a rânduielilor economico-sociale.
S-a revenit de la comunism la capitalism, de la proprietatea colectivă la proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. A cui proprietate privată și la ce fel de capitalism aveam să ne dumirim ulterior în cei 30 de ani!
Capitalismul vizat avea două componente prezentate ca fiind în strânsă legătură: democrația, care urma să elimine dictatul comunist, și economia de piață, care urma să înlocuiască fosta economie de comandă. După 30 de ani constatăm că, în raport cu situația concretă existentă, amândouă au fost niște basme pentru copii. În fond și în practică, în România actuală, structurile politic numite, în frunte cu procuratura și serviciile secrete, sunt infinit mai puternice decât structurile politic alese (președinție, parlament, guvern), ceea ce face din democrația românească un fel de mascaradă pentru fraieri. În economie este poate și mai și. În afară de aspecte colaterale și câteva excepții, nimic nu are legătură cu o economie de piață. Toate piețele strategice (resursele subsolului, energie, bănci, telecomunicații, industrii, asigurări, retail) sunt complet monopoliste. Și sunt administrate prin cel mai clasic abuz de monopol. Al treilea basm a fost zămislit pe parcursul celor 30 de ani și în legătură cu celelalte două.
Europeană? Da, dar colonie!
Preluarea în NATO și UE a permis României de acum capitaliste – prezentată ca bazată pe democrație și economie de piață – să-și atribuie supercalificativele „europeană” și „euroatlantică”. În doar 15 ani de la aderarea legitimatoare, basmul s-a conturat clar și fără echivoc: „europeană” și „euroatlantică” da, dar nu țară, ci colonie! În mod reprobabil, dar deloc uimitor pentru zilele noastre atât „euroatlantizarea” cât și mai ales „europeizarea” au transformat rapid o țară slabă ca România într-o colonie, accentuând atât deficitul de democrație cât și pe cel de economie de piață, România atingând în ambele privințe cote ridicole, oricum cele mai aiuritoare din Europa, pe scara internațională a gradului de democrație și respectiv de economie de piață. Fără îndoială, a contribuit concursul fără egal al clasei politice românești, care s-a făcut preș în fața oricăror presiuni și condiționări politice externe și care a participat chiar cu entuziasm la cedarea totală către străini a controlului economic intern.
Democrație? Noi vorbim noi auzim, ei decid!
România actuală este un teritoriu complet condus din afară, politic și economic, fără vreun cuvânt de spus nu doar pe plan internațional, dar nici măcar pe plan intern. Excluderea, ca pe vremea capitulațiilor medievale, din aria investigării și incriminării de către justiția română a străinilor din țările zise partenere care activează pe teritoriul românesc, menținerea în funcție din ordin extern a președintelui Băsescu prin ignorarea votului popular la referendumul din 2012, întocmirea la Bruxelles de liste negre pentru condamnări de către justiția română a celor deranjanți, tolerarea aproape ca regulă a dosarelor montate și a probelor măsluite, transmiterea de foi de parcurs obligatorii de la Washington sau Bruxelles pentru președinți sau prim-miniștri, intervențiile incalificabile ale ambasadorilor unor state occidentale în probleme interne, politice, economice sau juridice, dincolo de orice norme diplomatice sunt doar câteva exemple ale statutului grotesc al României. Statut clar colonial dintr-un sistem centru-periferie, în care stăpânul extern conduce din afară prin intermediul unor vătafi autohtoni, în care prim-violoniști sunt procurorii și serviciile secrete, iar la violoncel mai cântă în partituri secundare politicienii și polițiștii.
Economie de piață? Poate de monopol!
În domeniul economiei este un dezastru și mai profund. Încă și mai important deoarece de acolo pornește totul! România a ajuns un monopol străin pe tot și pe toate. Aproape două treimi din business pe teritoriul României sunt generate de numai 1% din companii. În majoritate sunt străine. Ce-i asta, nu un monopol?! Sau este concurența presupusă de economia de piață? De la aceleași 1% din companii provine și mult lăudata creștere economică, în timp ce din rândurile celorlalte 99% doar una din zece a cunoscut o creștere în ultimii 10 ani. Toate segmentele strategice se află în regim de monopol și sunt gestionate prin abuz masiv de monopol. Întreg petrolul românesc on shore este deținut și exploatat de o singură companie (străină). În cazul gazelor, este vorba de două companii (din care una străină). Toate distribuțiile de energie (care colectează banul de la consumatori) sunt monopoliste, câteva mari dictând condițiile și prețurile: două la distribuțiile de gaze; trei la distribuțiile de electricitate; patru la distribuțiile de carburanți. Cu o singură excepție, în cazul tuturor acestor 9 companii este vorba de firme străine. Jenanta instituție numită Consiliul Concurenței (care chipurile dă avize pentru asigurarea condițiilor concurențiale) ar trebui să intre în pământ de rușine; n-o face pentru că de fapt apără interesele monopoliste private străine! În sistemul bancar este aceeași situație: câteva bănci (la fel, aproape toate străine) colectează depozitele și acordă credite dictând dobânzile și comisioanele, abuzul de monopol duduie. În asigurări este la fel. În telecomunicații sunt patru jucători (primii trei străini), iar în industria constructoare de mașini sunt doi (ambii străini). 4-5 traderi (toți străini) controlează piața, prețurile și livrările externe de cereale. Până și în retail, după scoaterea din joc a circa 100.000 de mici jucători români, au rămas doar câțiva străini, care au pus mâna în regim monopolist pe circa 60% din piață. Concurență? Economie de piață? Astea-s în cărți și pe la conferințe. Și nu în practică pe teritoriul numit încă România. Căci țară este greu de a i se spune!
Iată bazele celei mai mari realizări după 30 de ani în colonia România: prețuri la 60% din media europeană și salarii la 20% din media europeană. Cu alte cuvinte, prețuri ca în Europa la cele mai mici salarii din Europa! Aceasta este o realitate și nu un basm. Și mai există una: libertatea de circulație. Românii pot circula liber. Și ei asociază această libertate cu „euroatlantismul” și „europeismul”, proslăvindu-le deopotrivă. Că acestea le-au transformat țara într-o colonie pur și simplu nu contează. Deocamdată, este important doar că ele înseamnă că pot părăsi România unde nu mai au niciun rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun. Fără asocierea cu o economie de piață reală și cu o democrație așișderea, simpla libertate de circulație golește țara de populație mai ceva decât un război!
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: România liberă