Dl Dragnea, place-nu place, este eroul ultimelor date ale Eurostat (statistica UE).
România figurează, în estimările pe 2018, cu o masă salarială în echivalent de peste 80 miliarde euro, reprezentând aproape 40% din PIB! Să nu ne facem că am uitat: în 2012, când PSD a revenit la guvernare, salariile ajunseseră să reprezinte în PIB nici 32%, în cădere vertiginoasă de la intrarea României în UE și de la 43-44% la ieșirea din comunism. În șase ani, politica dlui Dragnea de creștere a salariilor direct la stat și indirect în mediul privat prin „inducție” sau prin majorarea salariului minim a dus la o recuperare s-ar putea spune remarcabilă, ale cărei consecințe nu pot fi precizate deocamdată.
Să vedem despre ce este de fapt vorba. Ponderea masei salariale în PIB este unul din cei mai ilustrativi indicatori economici. Pentru starea de dezvoltare a unei țări și mai ales pentru statutul ei în economia și politica mondială este chiar cel mai semnificativ!
Dacă PIB-ul este expresia producției ca act economico-social – relevantă sau nu este o altă problemă, destul de controversată, pe care nu o discutăm acum și aici –, ponderea masei salariale în PIB este fotografia la un moment dat a împărțirii roadelor producției între muncă și capital. În statistica actuală la nivelul practic al tuturor țărilor și teritoriilor, PIB-ul însumează ceea ce revine muncii, respectiv masa salarială (denumită statistic „compensarea salariaților”), și ceea ce revine capitalului (denumită statistic „excedentul brut de exploatare”), adăugându-se bilanțul net al intervenției statului (impozite de producție minus subvenții). Primele două, respectiv compensarea salariaților și excedentul brut de exploatare, formează baza PIB-ului, constituind, mai simplu spus, salarii și profituri, care reprezintă, aproape fără excepții, peste 85% din PIB.
Cum într-o țară sunt împărțite între muncă și capital aceste 85 procente din PIB spune aproape totul despre țara în discuție. În țările dezvoltate, care sunt și centrele din sistemele centru-periferie din rânduielile actuale de tip colonial din lume, munca preia peste 50%, chiar mult peste 50%, din PIB, iar capitalul 30-35% (repetăm, vreo 15% constituie bilanțul net al intervenției statului). Dimpotrivă, în țările de la periferii situația este inversă: peste 50% din PIB preia capitalul, iar munca doar 30-35%, în unele cazuri maximum 40% (cotele spre 40% fiind înregistrate în general pe seama unui bilanț net mai scăzut al intervenției statale)! La doar 30-32% pondere a masei salariale în PIB este vorba fără echivoc de o colonie în toată puterea cuvântului.
În 2012 era dezastru. Masa salarială în PIB coborâse sub 32%. Nu doar o cotă de colonie pură, dar această cotă se afla într-o continuă și vertiginoasă scădere de la intrarea României în UE. De mirare nu era! Coborârea părții din PIB pe care o prelua munca era produsul colonializării dramatice și rapide a țării sub faldurile UE și cu concursul enorm al guvernării Băsescu, ce, printre altele, procedase și la o tăiere fizică a salariilor bugetarilor. Este momentul în care PSD, spre cinstea sa, a pornit cruciada sporirii salariilor în România, care a început pe vremea premierului Ponta cu recuperarea nivelurilor salariale după tăierile Băsescu și care a continuat cu ceea ce a constituit baza cruciadei, respectiv majorarea salariului minim care să împingă în sus întreaga grilă de salarizare și sporirea salariilor la stat pentru ca, prin impulsul creat, să antreneze și creșterea salariilor în mediul privat, copleșitor preponderent în economie, și în care statul n-are nicio jurisdicție!
În cartea „România, o colonie la periferia Europei”, apărută în 2016 la Editura „Roza vânturilor”, am subliniat importanța crucială a încercării de majorare a salariilor în situația în care a ajuns România, după ce a fost transformată într-o colonie și nu are putința și, din păcate, așa cum se dovedește, nici măcar aspirația de a schimba rânduielile care au adus-o aici: „Este singura supapă pe care o mai poate cât de cât influenţa statul român şi a cărei îngustare mai poate împiedica firmele străine să nu scoată chiar tot în afară, lăsând ceva şi în ţară. Şi deci să se mai permită ţării să se aleagă cu ceva din activitatea capitalului străin pe teritoriul ei. (…) Operaţiunea trebuie întreprinsă cu orice costuri, respectiv cu acceptarea eventualităţii şi a unei reduceri a investiţiilor străine şi a unei gâtuiri a multor afaceri româneşti. Prosteala menţinerii salariilor mici ca atractivitate pentru capitalul străin trebuie definitiv aruncată la coş.
Ca orice prosteală! Salariile mici înseamnă contribuţii sociale neîndestulătoare, oricât de ridicată ar fi cota lor procentuală, şi mai ales înseamnă piaţă internă restrânsă şi deci şanse slabe de dezvoltare” (pag. 124). Guvernarea PSD-ALDE a mers pe această cale. Și, în câțiva ani, a inversat tendința de prăbușire a masei salariale în PIB. Împărțirea PIB-ului între muncă și capital a devenit mai rezonabilă. Nu poate fi vorba de o „decolonializare” a României, pentru că simpla creștere a salariilor nu are o asemenea capacitate de schimbare. Să nu confundăm efectele cu cauzele. Capacitatea de schimbare în domeniu n-o poate avea decât răsturnarea rânduielilor, începând cu proprietatea. Schimbare de rânduieli pe care promotorii cruciadei creșterii salariilor nici nu o au în vedere și nici nu o aduc măcar în discuție.
Dincolo de aceasta, guvernarea PSD-ALDE, în frunte cu dl Dragnea, n-a rezistat, din păcate, tentației de a se întinde în multe domenii pe lângă cel al salariilor și pensiilor, riscând să rămână fără resurse pentru ceea ce trebuia a urmări în principal. De asemenea, s-a mizat exagerat de mult pe creșterea economică. Ea este obținută nu în economia românească, ci în economia străină de pe teritoriul României și aceasta n-o împarte cu nimeni! Ca atare, nu se poate miza pe ea pentru finanțarea unor creșteri de salarii în zone ale economiei care nu au legătură cu capitalul străin. Mult mai acoperitor pentru finanțare este să deplasezi povara fiscală dinspre muncă înspre capital, după cum reclamă statisticile însele (de peste trei ori mai mare fiind în prezent povara asupra muncii decât asupra capitalului), căci dacă, așa cum s-a procedat, majorezi salariile continuând în același timp să faci cadouri capitalului (prin așa-numitele relaxări fiscale) te împotmolești.
Creșterea câștigurilor din salarii și pensii a fost un pas luminos în peisajul sumbru colonialist din România. Un pas mic pentru un balaur atât de mare! Beneficiind și de conjunctura unei penurii de forță de muncă, generată de halucinanta emigrație determinată tocmai de salariile mici, creșterea salariilor bugetarilor și urcarea abruptă a salariului minim au dat niște rezultate neașteptate, împingând semnificativ ponderea salariilor în PIB.
Vom vedea ce va urma. Noile niveluri de salarii din România, inclusiv ponderea masei salariale în PIB, sunt în defazaj față de statutul colonial neschimbat al României, care derivă din structura proprietății, deci a deciziei. Pericolul cel mai mare ca nivelurile de salarii din România, inclusiv ponderea masei salariale în PIB, să coboare la cele „clasice” ale statutului colonial vine de la cel mai mare păcat pe care chiar promotorii cruciadei majorării salariilor, în frunte cu dl Dragnea, l-au făcut, hotărând să arunce în cârca angajatului întreaga sarcină a contribuțiilor sociale. În înfruntarea istorică dintre muncă și capital, specifică tuturor veacurilor de capitalism, transferul plății contribuțiilor sociale total în sarcina angajatului marchează întoarcerea la capitalismul primitiv. Capitalul câștigă astfel decuplarea fără echivocuri de orice responsabilitate socială, decuplare prin care angajatorul devine vătaful cu cravașă în mână și angajatul salahorul cu căciula în mână, iar statul dispare pur și simplu în decor.
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: România liberă