Guvernul Cioloş a făcut un pas înapoi în legătură cu proiectul de modificare a unor importante reglementări în domeniul fiscalizării muncii, lăsând responsabilitatea iniţiativei respectivelor modificări în seama secretarului de stat de la Finanţe, Gabriel Biriş, care, în consecinţă, şi-a dat demisia. Importanţa modificărilor respective depăşea cu asupra de măsură atribuţiile funcţiei de secretar de stat, dl Biriş fiind cu mult mai probabil folosit în chestiunea cu pricina pe post de balon de încercare şi, în final, de ţap ispăşitor sau acarul Păun.
Sub aparenţa unei reduceri procentuale a contribuţiei pentru pensii, urma ca întreaga această contribuţie (21,7% asupra salariului brut) să treacă în sarcina angajatului, spre deosebire de prezent, când peste 60 de procente (respectiv 15,8% din 26,3%) sunt în seama angajatorului. Salariile brute urmau să crească la concurenţa acoperirii sumei necesare pentru suportarea integrală de către angajat a contribuţiei prevăzute pentru pensii, procedura de plată a contribuţiei rămânând în continuare reţinerea la sursă (adică vărsământul de către angajator). Cota de 21,7% urma să se aplice şi asupra veniturilor din activităţi independente sau chirii.
Acum, la un anumit timp după demisia dlui Biriş, când pare că iureşul iscat a trecut, este poate mai nimerită o discuţie asupra problemei. La rece, cum se spune, pentru că, din păcate, guvernul Cioloş a aruncat în piaţă demersul nu la rece, ci la ”înghesuială”, fără vreo dezbatere publică deşi conştient de implicaţii, şi fără ezitări doctrinare sau practice, ca şi cum ar fi avut de îndeplinit o sarcină trasată ”de sus”! Ceea ce nu este deloc exclus, deoarece guvernul Cioloş este reprezentantul fără echivoc al actualului proprietar majoritar al economiei din România, care este capitalul străin (în linii esenţiale cel vest-european), fapt ce şi explică provenienţa de la Bruxelles a celor mai mulţi miniştri, inclusiv a premierului. În contextul dat, guvernul Cioloş a venit de la Bruxelles cu sarcini precise: să blocheze creşterile prevăzute de salarii în sectorul public sau să le contrabalanseze, spre a nu crea impulsuri similare în sectorul privat (căci salariile mici constituie cheia controlării în sistem colonial a României) şi să înceteze în actuala perioadă absorbţia de fonduri europene (care, probabil, au fost deja extrase de la Bruxelles pentru finanţarea refugiaţilor ajunşi în Germania şi alte ţări vestice).
Demersul pus până la urmă în cârca dlui Biriş nu numai că realiza cu brio sarcina transmisă de la Bruxelles în materie de salarii, dar ţintea mult mai departe, creând proprietarului actual al economiei din România, respectiv capitalului străin, avantaje de care acesta nu dispune nicăieri în altă parte în Europa. Nu era nicidecum vorba de vreo simplificare fiscală tot mereu şi în mod greţos invocată, şi nici de vreo clarificare binevenită în zona contribuţiilor pentru asigurări sociale, care să elimine ambiguităţile, controversele şi evaziunea din această zonă.
În esenţă, era vorba despre un experiment dramatic la care nu te încumeţi decât dacă soarta subiecţilor în cauză (a cobailor cum s-ar zice) nu interesează, fiind foarte puţin important pentru experimentator (în cazul de faţă capitalul străin din România) dacă sistemul supus probei de foc rezistă sau colapsează.
Localizarea în România a încercării – ce va fi în curând repetată! – nu este deloc întâmplătoare! România este doar în subsidiar singura ţară din Europa (şi din lume) în care există mai mulţi pensionari decât salariaţi şi în care deci subfinanţarea pensiilor constituie o problemă iremediabilă, ameninţată permanent de gâtuiri şi evaziuni. Fundamental, România este singura ţară din Europa – şi ne referim la Europa şi nu doar la Uniunea Europeană, cea cu atâtea pretenţii! – în care, din produsul anual, aşa-numitul Produs Intern Brut (PIB), capitalul ia halucinant mai mult decât munca (55% faţă de 31%), în timp ce în toate ţările occidentale, atât de ridicate în slăvi pe la Bucureşti, dar nu pentru a fi urmate ca model, ci doar ca demonstraţie de obedienţă, situaţia este complet inversă (sub 40% revine capitalului şi chiar peste 50% muncii). Cotele din România nu se mai regăsesc decât în ţările coloniale cu statut de acest tip cvasirecunoscut.
Cum este poziţionat statul român în raport cu această odioasă împărţire a PIB între muncă şi capital? Statul, care culege diferenţa din PIB prin impozite (adică vreo 14%), taxează în mod absolut apocaliptic munca, adică tocmai partea minoritară, într-o proporţie de peste 2,5 ori mai mare decât capitalul (deşi acesta preia din PIB o parte aproape dublă). România este singura ţară din Europa în care statul nu s-a opus în vreun fel ofensivei capitalului împotriva muncii din timpul crizei şi din perioada postcriză, în timp ce în toate celelalte ţări guvernele au căutat să contracareze această ofensivă, în fond pentru protecţia cetăţenilor lor. Ca urmare, România este singura ţară din Europa unde partea revenind muncii din PIB s-a prăbuşit pur şi simplu în ultimii 10 ani. La intrarea în Uniunea Europeană, munca prelua din PIB peste 40%, acum ajungând să preia numai 31%. Statul român nu numai că nu a căutat să contracareze ofensiva capitalului, dar a adoptat măsuri peste măsuri de stimulare a împărţirii odioase a PIB între muncă şi capital. Toate măsurile de aşa-zisă reducere a fiscalităţii au fost de fapt cadouri făcute capitalului, care au adâncit discrepanţa menţionată şi care explică prăbuşirea fără egal şi fără corespondent în Europa a părţii culese de către muncă din PIB.
Această prăbuşire nu poate fi despărţită de ascensiunea fulgurantă a capitalului străin în România în respectiva perioadă. De la o poziţie relativ modestă la intrarea României în Uniunea Europeană, capitalul străin a ajuns să obţină peste jumătate din cifra de afaceri realizată pe ansamblu în România. Și o face cu nici 30% din forţa de muncă, rezultând o productivitate de peste 2 ori mai ridicată decât în cazul capitalului autohton. Este pur şi simplu ameţitor că, în ciuda acestei rentabilităţi recunoscute, capitalul străin raportează oficial profituri mai mici (culmea!) decât capitalul autohton. Și statul român, deşi cunoaşte perfect situaţia, tace mâlc. Din date oficiale ale Ministerului de Finanţe, rata efectivă de încasare a impozitelor datorate în zona profiturilor este de numai 20%! Practic, se fiscalizează (cu 16%) doar vreo 17 miliarde de euro din cel puţin 80 miliarde de euro obţinute! Restul nu se fiscalizează! Posibilităţile capitalului autohton de evazionare a fiscalizării profiturilor sunt infinit mai mici decât cele ale capitalului străin, care pur şi simplu face „pierdute” profiturile în reţelele lor de comercializare şi producţie internaţionale. Grosul profiturilor lor din România este externalizat înainte de fiscalizare, capitalul străin ajungând de fapt să evazioneze 85-90% din impozitele pe care ar trebui să le plătească pe profiturile realizate efectiv în România.
Rata de evaziune din zona profiturilor (de circa 80%) ar trebui să se afle cu prioritate în vizorul Fiscului, şi nu rata de evaziune din zona impunerii muncii (impozite pe venituri şi contribuţii sociale), care nu este nici de 10-15%! Explicaţia pentru care se procedează invers decât ar fi normal este că în zona muncii Fiscul tabără pe salahorii şi antreprenorii autohtoni, în timp ce în zona profiturilor subiecţii în principal vizaţi ar fi firmele străine, care în România sunt însă bibelou de porţelan (din păcate, nu numai pentru Fisc, dar şi pentru Justiţie)!
Din demersul acesta – aparent abandonat deocamdată, dar de fapt doar amânat –, capitalul străin s-ar fi ales cu beneficii imense. Decuplarea completă a angajatorului de sistemul de pensii ar fi însemnat nu numai degrevarea de orice responsabilitate economică şi socială a capitalului străin în ţara-gazdă, dar şi dobândirea de către acesta a unui statut fără egal şi fără corespondenţă în Europa, statut ce este probabil vizat a fi extins în Europa! Ceea ce şi constituia miza experimentului, ce va fi fără îndoială reîncercat!
Și să nu uităm şi micile avantaje ”colaterale”. Dincolo de neparticiparea la contribuţiile pentru asigurări sociale (acoperită din creşteri temporare ale salariilor brute), costurile salariale pentru capitalul străin ar fi scăzut deloc marginal: sarcina de contribuţii pentru asigurări sociale pe salariat (acoperită cu salariul brut) ar fi coborât de la 26,3% la 21,7%, iar sarcina fiscală globală s-ar fi redus prin plafonarea plăţilor pentru contribuţii sociale (de pensii şi sănătate) la cele corespunzătoare unui cuantum de maximum 5 salarii medii pe economie, ca urmare achitându-se pentru noianul de şefi din multinaţionale (cu salarii de mii de euro) contribuţii sociale mai mici decât în prezent. Una peste alta, deci, un nou cadou pentru capitalul străin şi exponenţii săi, pe seama salariaţilor români, dar, deopotrivă – şi important de subliniat – a capitalului autohton şi statului român (mai precis a surogatului ce a mai rămas din acesta din urmă!).
Autor: Ilie Serbanescu
Sursa: Cotidianul