Legat de universități și vestitul top Shanghai în care, vezi doamne, nici o universitate din România nu se regăsește. Trebuie făcute următoarele precizări. A pune universitățile din România care nu sunt universități de cercetare, ci sunt universități de predare, în aceeași oală cu universitățile din străinătate este ca și cum ai compara merele cu nucile. Universitățile din străinătate sunt universități de cercetare, ceea ce înseamnă că profesorii sunt plătiți pentru activitatea de cercetare care este inclusă în norma lor, astfel că un profesor ajunge sa predea un curs sau un seminar pe saptămână sau alteori niciunul pentru că se presupune că omul lucrează la diferite publicații, cărți, articole etc. La noi, o sa vă mire poate acest aspect, activitatea de publicare nu este luată în considerare decât – într-o anumită proporție, redusă – atunci când vrei să promovezi, să zicem de pe postul de lector la cel de conferențiar, și de la conferențiar la profesor. Repet, și atunci activitatea de publicare este un criteriu în nici un caz cel mai important (asa cum ar trebui să fie dacă universitatea românească ar fi și de cercetare). Cu alte cuvinte, eu ca lector pot să nu mai public până la pensie niciun articol și nimeni nu-mi poate spune nimic. Eu sunt plătit pentru predare, nu pentru cercetare (așa cum crede, eronat, Aurelian Giugăl într-un articol de altfel interesant din Libertatea). Dar hai să zicem că mai public ca să devin profesor, odată ajuns profesor pot să activez ca Socrate sau Nae Ionescu, fără să mai public vreun articol științific. Și atunci, cum poți să te plângi că universitățile românești nu sunt în top când topul este realizat cu universități care în cea mai mare parte au inclusă cercetarea în norma cadrelor didactice? La noi s-a rupt cercetarea de învățământ, cercetarea a fost alocată institutelor de cercetare (subordonate Academiei Române), în vreme ce universitățile au rămas simple instituții de învățământ. Într-un top corect realizat ar trebui să se raporteze rezultatele cercetării din institutele de cercetare la comun cu rezultatele specifice activității de învățământ din universitățile românești.
Aceasta este cauza fundamentală a faptului ca universitățile românești nu fac parte din topul cinci sutelor de universități din lume.
(Separarea dintre predare și cercetare – neroadă din punctul meu de vedere pentru că un profesor bun este și un cercetător – atinge culmile grotescului în preuniversitar unde articolele publicate de vreun profesor de acolo – mai sunt și asemenea ciudați – nu mai sunt luate aproape deloc în considerare în fișele de evaluare).
În plus, la noi se consideră cercetare exclusiv proiectele de cercetare, așa numitele granturi, acordate… cum sunt acordate, nu mai discut acum, poate altădată. Numai ca nimeni nu se întreabă care sunt rezultatele acestor granturi de cercetare. De obicei ele constau în simple învârteli de hârtii (ah, ‘livrabilele’!). Majoritatea banilor destinați cercetării se duc pe apa sâmbetei în aceste granturi care, de obicei, nu produc nimic substanțial, nu sunt decât niște mașinatiuni intelectual – financiare…
Autor: Horia Vicențiu Pătrașcu