Hoția statului în cazul sistemului public de pensii

Statul asistențial din România continuă să aibă dimensiuni apocalipticepentru o economie declarată pe hârtie ca fiind una de piață funcțională și pentru o țară care a avut mult de suferit de pe urma unui socialism luminos rămas însă obsesiv în mentalul colectiv ca un lucru bun prin comparatie cu socialismul corporatist din ultimii 20 de ani care ne-a adus la o sapă si mai de lemn. În ciuda declarațiilor plină de emfază ale guvernanților ”liberali” și măsurilor întreprinse de ei în ultima perioadă, asistența socială din România a fost reformată mult prea puțin atâta timp cât continuăm să ținem în brațe în funcțiune un sistem obligatoriu de pensii și de sănătate. Tăierile barbare de pensii (nemotivate în condițiile în care statul a deturnat aceste fonduri către proiecte ale statului care le-au sifonat rapid) demonstrează un fapt cât se poate de clar:sistemul public garantează doar faptul că o să iei o pensie după ani de cotizație însă nu garantează cuantumul acestora. Politicienii (chiar și cei de dreapta) sunt obligați de voturile pe care le urmăresc, dar și prinbeneficiile directe pe care le au din politicile publice pe care le ”administrează”, să excludă complet de pe agenda lor reformarea sistemului public. Clasa din România, una dintre cele mai conservatoare din câte există, are o opoziție cumplită față de toate măsurile cu care capitalismul a venit la pachet (incluzând aici și privatizarea sistemului de pensii). Pentru acești politicieni, care înțeleg prea puțin din economia de piață, frica de a scoate statul din piața liberă este una reală iar sistemul public de pensii rămâne cea mai bună soluție care ne apără ”de ticăloși și imperfecțiuni” și care ne face forțează să fim solidari cu cei care nu pot să contribuie din diferite motive la sistem și care ar trebui să beneficieze de o pensie ”decentă”.

Sistemul de pensii public actual moștenit din socialism se îndreaptă cu pași repezi către un faliment total, trăgând după el întreaga economie românească. Înainte de toate trebuie spus că acest sistem nu este un sistem de pensii autentic atâta timp cât statul folosește banii contribuabililor actuali pentru a plăti pensiile altora. Neavând un contract individual cu instituția publică care administrează aceste fonduri, nu putem fi siguri că la pensie vom primi ceva de la statul care acum prin agresiune ne diminuează veniturile actuale lunare cu un procent impresionant de 31,3%. Fără un contract clar există pericolul ca atunci când vor ajunge la pensie persoanele actuale să fie votată o lege (prin forța majorității) prin care pensiile publice se vor diminua și mai mult sau chiar nu vor mai fi plătite (statul poate decide orice în acest caz și nu ne oferă nici o garanție contractuală). În plus, banii pe care îi plătim la fondul de pensii nu sunt investiți în nimic, nu sunt puși deoparte și nici nu aduc nici o acumulare în timp. Fiind dați spre plata pensiilor actuale nu ajung în economia reală direct (ca în cazul în care un fond de pensii ar investi acești bani) ci ajung la consumul pensionarilor și abia indirect ajung pe piața capitalurilor. Nici măcar semnarea unui contract cu vreo instituție publică cu privire la pensia viitoare nu rezolvă problemapentru că atâta timp cât pensiile își vor păstra caracterul obligatoriu, instituția publică desemnată să administreze pensia fiind apoi restricționată de tot felul de condiții de plasament (să nu investească banii decât în titluri de stat considerate absurd puțin riscante). Chiar și dacă am opta pentru adminstrarea acestor bani în privat, caracterul obligatoriu va crea suficient hazard moral ca acei bani să nu fie alocați la cel mai bun randament posibil pentru cel care cotizează (astfel se explică eșecul Pilonului 2 de pensii).

Statul ne jefuiește de o treime din ceea ce câștigăm în prezent într-o manieră foarte perversă: 20,8% din este plătit de angajatori și 10,5% plătit de angajat. În acest fel este mult mai greu de perceput cât de mult plătim (o șmecherie ieftină menită să ascundă costul real cu munca). Unii ar argumenta greșit că, atâta timp cât suma este plătită de angajator, acest lucru nu îl afectează pe angajat. Întotdeauna angajatul va prelua asupra sa o parte costurile cu munca pentru că antreprenorul are totala libertate (evident limitată de concurența de pe piață) să le transfere către angajat (noi când negociem salariul, negociem salariul net nu cel brut însă antreprenorul ne propune un salariu mai mic pentru că va lua întotdeauna în calcul și costurile aferente și va încerca să își protejeze propriul profit negociind cu angajatul propriul salariu). Din acel procent de 20,8% o bună parte din el se duce tot către angajat. Mai mult, existența acestui impozit face caantreprenorii să fie mai reticenți la a-și deschide o afacere, la a angaja forță de muncă și adesea se optează de comun acord pentru munca la negruși evaziunea fiscală în domeniu. Indiferent de cum este structurat impozitul pe salariu, el este suportat întotdeauna în bună măsură de persoana angajată. Impozitul pe muncă plătit de angajator este transferat adesea nu doar asupra angajaților ci și asupra consumatorilor (dacă piața permite acest lucru). Apare astfel un efect difuz dificil de direcționat și de anticipat ca efect și consecințe. Ca urmare, este complet fals să credem că dacă angajatorul este responsabil pentru o bună parte din impozitul pe salariu el este singurul afectat de acesta. Acest sistem împovărător îl transformă pe antreprenor într-un adevărat colector și contabil al taxelor către stat (inclusiv în ceea ce privește pensia angajaților săi) aducând un plus de costuri cu gestionarea birocrației asociată raportărilor cu privire la impozitul pe salarii virat către stat.

În momentul de față pensionarea se face la 64 ani și 1 lună și la 59 de ani și 1 lună sau după un stagiu complet de cotizare de 33 de ani și 2 luni pentru bărbați sau 28 de ani și 2 luni pentru femei. Să luăm exemplul unui bărbat activ care se angajează la vârsta de 22 ani (după ce termină facultatea) și lucrează un stagiu complet de cotizare de 398 de luni (33 de ani).  La un salariu net de1000 lei pe lună pentru pensia acestei persoane se plătește de către angajat și angajator suma de 554 lei pe lună. Suma totală neactualizată plătită la ”fondul public de pensii” este de 232.249 lei. Valoarea actualizată prezentă la o rată medie anuală de 5% este de 595.698 lei (atât ar valora în banii de astăzi cât ar trebui să ne plătească statul la momentul pensiei luând în considerare rata inflației și un minim de dobândă, dacă acești bani ar fi depuși într-un depozit la termen în bancă). Unii ar argumenta că Dacă luăm în calcul o speranța medie de viață care la Români este de 70 de ani la bărbați, rezultă că cel pensionat ar mai trăi în medie o perioadă de circa 15 ani = 70 ani – 55 ani (vârsta la care s-a pensionat după 33 de ani de cotizație începând de la vârsta de 22 de ani). Pensia pe care ar trebui să o primească din prima lună un astfel de angajat ar fi de 3309 lei (la valoarea de acum) pe lună (am împărțit  595.698 lei la 15 ani x 12 luni). În realitate el primește o pensie mult mai mică (sub 1000 de lei) adică primește doar o treime din ce ar trebui să primească.  Suma de 3309 lei pe lună este semnificativ mai mare dacă se ia în calcul faptul că salariul net nominal crește de-a lungul carierei și deci și cotizația la stat crește exponențial și actualizat. În cazul femeilor situația arată astfel: un stagiu complet de cotizare este de 28 ani și 2 luni, speranța medie de viață la femei este de 77,1 anirezultă că o femeie pensionată va trăi în medie circa  17 ani = 77 ani – 50 ani(vârsta la care s-a pensionat o femeie care a început stagiul de cotizare la 22 ani și a lucrat 28 de ani și 2 luni) se ajunge ca prima pensie (în banii de acum) pentru o femeie să fie de 2123 lei (la valoarea de acum) pe lună. Și această sumă este semnificativ mai mică decât pensia pe care o primește în realitate o femeie angajată care are un salariu net de 1000 de lei pe lună. Suma este semnificativ mai mică decât la bărbați pentru că ei au o speranță de viață mai mică și pentru că au un stagiu de cotizare mai mare decât femeile.

Sistemul de pensii public actual are la bază principiul absurd al ”solidarității sociale” care transformă într-o viziune autentic comunistă ”egalitatea de șansă” în ”egalitate de rezultate”, redistribuind bunăstarea într-un singur sens și într-o manieră clar discreționară (toți trebuie să avem pensie indiferent dacă merităm sau nu). Acest principiu nu se aplică într-un sistem privat autentic în care banii din pensie sunt plasați cu maxim de randament posibil. Sistemul public de pensii a fost întotdeauna un instrument folosit în sens invers al solidarității sociale (foarte multe categorii de angajați bucurându-se de nenumărate privilegii). În acest fel am ajuns să fim solidari nu doar cu cei amărâți, săraci fără familii ci și cu o sumedenie de categorii sociale privilegiate de soartă și furnizoare de voturi numeroase (armata, poliția, serviciile secrete, parlamentarii). Când comparăm sistemul public cu sistemul privat este corect ca în cazul sistemului privat să folosim actualizarea sumelor (ele vor fi plasate într-un depozit cel puțin și vor genera dobândă). În cazul sistemului public această actualizare nu se aplică (și, implicit, se pierd fonduri semnificative) pentru că banii nu sunt investiți ci sunt oferiți spre consum pensionarilor actuali cu care trebuie să fim solidari pentru că și ei au fost solidari cu alți pensionari la un moment dat. Un alt efect pervers al sistemului public de pensii este următorul: oamenii, având percepția greșită că statul îi va proteja la pensie și le va garanta solidaritatea socială prin agresiune și forță la adresa cotizanților de atunci, vor avea griji mai puține cu întemeierea și consolidarea unei familii. Când se folosește argumentul ”solidarității sociale” pentru a menține în continuare sistemul de pensii public, politicienii uită complet de forța și rolul familiei în societate. Se crează astfel suficiente stimulente negative care diminuează semnificativ rolul familiei în societate, acreditându-se greșit ideea că la pensie vom putea trăi onorabil într-un azil și cu o pensie de stat. Familiile nu mai au atât de mulți copii (sau nu au deloc copii).

În jurul sistemului de pensii public din România (repet, preluat din comunism fără prea mari reforme) există hoție și o minciună imensă care trebuie rapid corectată și explicată. În loc să lase acești bani la nivelul individului ca el să își administreze cum știe mai bine pensia și viitorul său, statul ne privează de o bună parte din venitul nostru și ne sărăcește pe zi ce trece. Statul subestimează capacitatea fiecărui individ de a găsi propria sa formă de a-și asigura viitorul. Poate că mulți nu știu să investească bani la bursă dar știu să cumpere o garsonieră pe care să o închirieze la pensie (cu un salariu de 1000 de lei net pe lună se pot cumpăra cam 3 garsoniere care au avantajul că pot fi lăsate moștenire fiind un bun de capital durabil). Frica de privatizare totală a sistemului de pensii este complet nejustificată și foarte bine apărată de cei care sunt beneficiarii reali ai unui sistem care colectează acești bani și îi redistribuie discreționar.

sursa: cristianpaun.finantare.ro