În total, pădurile ocupă 26% din suprafaţa României, adică sub media europeană de aproape 30%. Dar dacă luăm fiecare judeţ în parte, zona de sud aproape că nu există pe cartograma ţării.
Coincidenţă sau nu, cele mai sărace judeţe din România se suprapun într-o proporţie mare cu cele mai “bărbierite”: Ialomiţa, Călăraşi, Teleorman, Giurgiu, Brăila, Vaslui, Botoşani. Semn că politicile de defrişare din ultimele 200 de ani n-au avut efecte bune.
Un singur judeţ, Suceava, are o pondere a suprafeţei împădurite mai mare de 50%. Asta, dacă nu cumva gaterele au procesat buşteni mai repede decât a procesat Statistica cifre.
Economic, calculele sunt simple. Terenul arabil aduce beneficii pe termen scurt. Pe termen mediu, pădurea este mult mai rentabilă în condiţii de exploatare intensă, iar pe termen lung aduce profituri rezonabile dacă este exploatată sustenabil. Plus, mai nou, drepturi de poluare. Tot pe termen mediu şi lung, terenul arabil din zonele defrişate este expus la eroziune, deşertificare dar şi la riscul de inundaţii şi alunecări de teren.
3 greşeli pe care le-a a făcut statul:
1. A dat subvenţii pentru agricultură pe soluri proaste, unor agricultori care nu ştiau meserie. Cu suprafeţe “calamitate” în fiecare an, respectivii şi-au permis să trateze subvenţiile ca pe un ajutor social.
2. A dat despăgubiri atunci când inundaţiile au compromis zone agricole fără viitor. O utilizare mai bună a banilor era împădurirea.
3. A păstrat controlul asupra proprietăţilor, intrând în clasica dilemă principal-agent: Chiar dacă tu ai teoretic interese pe termen lung, nu poţi controla întreg laţul de oameni puşi să administreze pădurile. Ei au interese pe termen scurt, care se monetizează cel mai bine prin defrişare masivă.