România avea deja, înainte de 2020, o pătură socială de săraci și sărăciți, care însemna o treime din populație. Cauza acestei stări de lucruri se regăsea în abuzul de putere economică a creditorilor financiari, în exodul forței de muncă și concentrarea intereselor economice interne în cele câteva centre urbane și de profit, care au determinat o adevărată deșertificare a țării, precum și în politica economică neo-liberală a ultimilor 31 de ani. Această politică, în care establishment-ul nostru s-a blocat ca și când ar fi înghețat în timp, la nivelului anului 1990, a determinat Statul român să își abandoneze o mare parte dintre cetățeni, în beneficiul aproape exclusiv al celor 100 de corporații care, în prezent, realizează 75% din PIB. Iar aceste corporații – este o realitate, nu o teorie – nu se mai bazează pe inovație, pe calitate și pe productivitate (tot ce cumpărăm a devenit chinezărie, iar slujba în corporație a început să semene cu munca în zadar comunistă), ci pe o legislație care le permite privatizarea profitului și socializarea pierderilor, pe toleranța excesivă la „optimizarea fiscală” (în fapt, o evaziune fiscală mascată) și la externalizarea profiturilor în vederea taxării în paradisuri fiscale, precum și pe rente, monopoluri și privilegii sau exclusivități și chiar pe ajutoare de stat, în dauna necesității de finanțare a viitorului acestei națiuni și a asistenței sociale a celor aflați în nevoie, victime ale inegalității de șanse. Este grav că, în condițiile unei continui și ipocrite campanii anti-corupție, aceste legi, aceste cutume tolerante și aceste deturnări de fonduri în favoarea corporațiilor, au fost făcute posibile de experți care scriu legi în locul politicienilor, dar sunt plătiți direct sau indirect de corporații, iar implementarea se petrece pe „principiul” ușii rotative – cadre ale corporațiilor, reprezentanți ai ONG-urilor sponsorizate de ele și influenceri ai rețelei lor de sens devin, din când în când, birocrați de rang înalt sau demnitari, după care, în urmarea unui mandat exercitat cu succes, se întorc în corporație, pe posturi și mai bine plătite și pentru poziții și mai influente. Guvernul de azi al României nu este altceva decât o ilustrare meșteșugită a acestei realități construite după chipul și asemănarea acestei rețele de sens.
În tot acest timp, o mare masă de oameni a fost abandonată – inclusiv copii și bătrâni, considerați asistați social.
Cei care au promovat permanent conceptul de individ egoist, care nu își vede decât de propriul interes, precum și ideea de stat minimal, care nu trebuie să intervină în economie (exceptând momentele esențiale când „privații” trebuie susținuți sau salvați de stat, cu banii contribuabililor sau ai deponenților), au creat și stigmatul de „inutil social”, reducând societatea la o junglă. În cultura lor cu tentă hitleristă, cei care se află de partea „corectă” a politicii și administrației sunt convinși că trebuie să fie protejați în interiorul unor ziduri (fizice sau virtuale), care să îi țină la distanță de ceilalți. Empatia, solidaritatea, cooperarea, valorile perene ale umanității, toate acestea le sunt străine acestor cinici. Individualismul este, însă, doar pentru terți, iar nu și pentru cei din spatele zidurilor. De aceea, societatea noastră s-a scindat într-o populație de corporatiști (care pot fi siguri de slujba lor doar temporar, până le dispare tinerețea), funcționari publici, angajați ai structurilor statale de forță și represiune, sinecuriști, pensionari „speciali”, rude și prieteni, pe de o parte, și restul, adică oameni fără altă șansă decât aceea de a se descurca singuri, ceea ce a determinat exodul la muncă în străinătate sau eșuarea în slujbele din țară, pe salarii de nimic.
În anii 2020 – 2021, sărăcia s-a dublat în România. Falimentul, șomajul, lipsa de perspective, neîncrederea în viitor, au făcut ca peste două treimi din populație să fie supusă spectrului foametei și sentimentului de abandon, de om lăsat în urmă.
Exact acești oameni au ieșit în stradă săptămâna trecută și au strigat „libertate”.
Cum răspunde „elita”, cea care reprezintă clasa privilegiaților și a captivilor corporațiilor?
Cu cinism, inadecvare și iresponsabilitate – cică acești săraci nu au dreptul să protesteze, pentru că sunt ne-educați, nepricepuți în a-și alege hainele de firmă, credincioși ca niște medievali în Dumnezeu și în familie, oameni care nu cred în „știință” (de altfel, transformată în ideologie, marfă și religie), ci în bunul simț și care, deci, nu „merită” decât disprețul suveran al „educaților” din spatele zidurilor. Stai și te întrebi cine sunt medievalii în această ecuație…
Având în vedere patul germinativ pe care a fost semănată pandemia în România, nu este de mirare că „elitele” și reprezentanții lor cinici din administrație și politică (niște impostori profesionali, de altfel) promovează din ce în ce mai intens ideea apartheidului sanitar – separarea vaccinaților de nevaccinați și a cetățenilor intra muros de „sălbaticii” de dincolo de ziduri.
Sărăcia și foametea își au cauza în redistribuirea injustă a averii – se ia de la cei mulți și săraci și lipsiți sistematic sau intenționat de șanse pentru a se umple conturile celor puțini și privilegiați. Sănătatea, securitatea, anti-corupția și politicile „verzi” sunt ipocrizii, pretexte și instrumente ale capitalismului de supraveghere, ai cărui exponenți sunt țicniții mesianici care vor să transforme omul într-o ființă golită de Dumnezeu și de legăturile emoționale cu familia, națiunea, istoria și cultura. Un rezervor de sărăcie și captivitate este supraîndatorarea prin bani creați din nimic (datorii, generate de credite bancare), dar și prin tipărirea banilor suplimentari în raport de cantitatea de mărfuri și servicii de pe piață*, prin monopol, rente și priviliegii neo-feudale și prin abuz de putere economică.
Globalizarea nu înseamnă progres și nici calea către o lume mai bună, în care omul să fie scopul, ci lipsire de libertate. Este nimic altceva decât un totalitarism planetar în care omul este instrumentul remodelării lumii după alte planuri decât cel al lui Dumnezeu, obiectul controlului și monitorizării permanente, cifra cu care se măsoară puterea oligarhică și organizarea socială plutocrată în vederea împărțirii imperialiste a sferelor geo-politice de influență.
Abandonul familiei și al credinței este alienare, aneantizarea omului ca ființă simțitoare și spirituală.
Remodelarea omului, aducerea sa la cel mai mic numitor comun (emoționalul gregar și oligo-raționalul) este puntea către transhumanism, extincția omului ca specie.
Societatea noastră, lumea în genere, noi înșine, la nivel individual și de comunitate, avem nevoie de un nou contract social, care să nu mai lase în urmă pe nimeni și care să permită recuperarea din deșert a abandonaților și a „inutililor” social.
Pentru a putea rescrie contractul social, este nevoie de o nouă mișcare civică, de un nou curent politic, care să repună lumea pe temeliile sale normale, o lume în care condiția umană, cu tot ceea ce are mai valoros și neprețuit în ea, să redevină scopul primordial și țelul ultim.
*„relaxarea” cantitativă este politica monetaristă cinică generatoare de scădere a puterii de cumpărare a banilor, care face ca salariile noastre, relativ constante, să se erodeze pe zi ce trece, independent de inflație.
Autor: Gheorghe Piperea