Gheorghe Piperea: “Ne întrebăm mereu cum de am ajuns dintr-o țară agrar – industrială, una care este nevoită să își asigure din import nevoile alimentare, în proporție de peste 80%.”

Păi, s-a început prin 1997, cu unele împrumuturi de tipul grăunțelor aruncate curcanilor fericiți și inconștienți că stăpânul ogrăzii îi va sacrifica la un moment dat.

De exemplu, în anul 1997, România a luat de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare un împrumut de 280 de milioane de dolari și de 117,5 milioane de mărci germane. Împrumutul a fost aprobat prin Ordonanța de Guvern nr. 13/1997, iar destinația sa aparentă era „ajustarea sectorului agricol”.

Acordul de împrumut a fost semnat la Washington de nimeni altul decât Mircea Geoană, cel care azi se visează din nou președinte al României.

Ceea ce conține acest acord de împrumut (mai ales Anexa 3 la acord) este pur și simplu de groază.

Pentru acele grăunțe de la stăpân, România condusă minunat de curcanii – șefi a fost determinată să înceapă procesul de efectivă distrugere a agriculturii și a industriei alimentare proprii.

Din perspectiva a aceea ce se întâmplă azi relativ la securitatea alimentară și a viitoarei foamete antrenată de politicile demente de pus în practică în programul Green Deal, acordul este un adevărat atentat la siguranța națională.

Mai întâi, acordul de împrumut, în sine, arată că sumele care depășesc 200 de milioane de dolari vor râmăne neutilizate, cu excepția cazului în care România ar fi probat că are un cadru macroeconomic concordant cu programul agreat cu banca, că au fost înregistrate progrese în executarea programului și că s-au luat măsurile prevăzute în anexa 3. În caz contrar, banca avea dreptul să anuleze restul liniei de credit și, în plus, să ceară rambursarea celor 200 de milioane de dolari deja cheltuiți.

Ce stabilea anexa 3?

România, în calitate de împrumutat, trebuia să ia următorul set de măsuri :

– eliminarea tuturor subvenţiilor pentru îngrăşăminte, reducerea, în 1998, cu cel puţin 25% în termeni nominali, a subvenţiilor pentru seminţe, comparativ cu suma alocată similar din bugetul pe anul 1997;

– privatizarea sau lichidarea a două societăţi de seminţe, Unisem şi Semrom;

– plafonarea tarifelor din import de produse agricole și porcine la maxim 22%, respectiv, 45% (așadar, trebuia distrusă producția internă pentru a se favoriza importul);

– privatizarea sau lichidarea unui număr minim de întreprinderi publice din domeniul agricol – dintre acestea, cel puțin 48 de societăți Comcereal și cel puțin 1500 de societăți din domeniul prestărilor de servicii agricole (mecanizarea, irigațiile, fertilizarea …);

– limitarea rezervei naționale de grâu la 350 mii de tone metrice din 1997 încolo (notă: această rezervă nu a depășit niciodată de atunci cantitatea impusă de bancă …);

– fărămițarea, privatizarea sau lichidarea a minim 100 de ferme de stat mari, dintre care cel puțin 50 cu suprafețe de cultură mai mari de 250 de mii de hectare;

– privatizarea sau lichidarea tuturor fermelor de porci și de păsări.

De precizat că România a fost obligată să achite un „comision de angajament” de 0,75% pe an. Ca ordin de mărime, vom reține că este vorba de 3,5 – 7 milioane de dolari pe an.

Dobânda era bașca: LIBOR + marjă de 0,5%, adică, undeva la 5,7 + 0,5, deci 6,2% pe an.

De precizat, de asemenea, că acest acord, plus ordonanța care l-a aprobat, sunt încă publice, fiind ușor de găsit pe bazele de date legislative.

În fine, de precizat că aceleași forțe politice care acum s-au comasat pentru a obține stabilitatea la putere pe încă 10 – 20 de ani au fost promotoarele și semnatarele acestui acord, pe care l-au respectat cu sfințenie.

Nu ar fi rău să sesizați la ce este bună „stabilitatea” – acest acord a fost aplicat la virgulă timp de 20 de ani, ultimele tranșe din împrumut fiind rambursate în 2017.

Este evident că, de frica rezilierii contractului și a restituirii înzecite a „grăunțelor” de 200 de milioane de dolari luate în 1997, nimeni nu a avut curajul să NU facă cele promise băncii în 1997 de Geoană & co.

Iar opera de distrugere a agriculturii și a industriei alimentare românești a fost sublimă. A fost atât de minunat de eficientă încât România nu numai că acum importă 80% din mâncare, dar nu mai are sisteme de irigații, silozuri, soiuri proprii de plante, fructe și animale și nici reziliența necesară unei pandemii, unui război sau unei perioade de foamete (indusă de birocrații pseudo-științifico-fantastici care au inventat plandemii, politici eco, sanțiuni economice auto-destructive și cultura anulării). Nici măcar de la zero nu o mai putem lua. Startul e la 4 ture de stadion în urma celorlalți competitori.