În toamna lui 2010, când am declanșat cele 20 de procese colective contra băncilor abuzive, în numele a peste 6000 de persoane fizice – consumatori, am solicitat suspendarea (înghețarea) efectelor contractelor de credit atacate, adică, suspendarea plății ratelor de credit, până la pronunțarea „pe fond”, în acțiunea propriu-zisă de evacuare din contract a clauzelor abuzive.
În nu mai puțin de 5 dosare consecutive, Tribunalul București a respins cererile de înghețare a contractelor de credit. Pentru mine, știind că am dreptate, a fost un coșmar judiciar, care m-a îmbătrânit cu 5 ani în două luni. Pentru sistem, această formulă judiciară a cauzat panică. Era cu un an lumină înaintea timpului său. Judecătorii nu și-au asumat riscul de a crea un precedent judiciar (care, în treacăt fie spus, ar fi schimbat în mod esențial fața pieței bancare și judiciare românești de azi, o față urâtă, cinică, în care lumea nu prea mai are încredere). Ironic, unii dintre acești magistrați au ajuns, la 10 ani distanță, să declare public că au greșit atunci, din lipsă de curaj.
Idioții utili ai lumii juridice românești (există și d-ăștia, cu duiumul) au aplaudat acel tiru judiciar al Tribunalului București, contribuind la transformarea mea rapidă în inamicul public nr.1 al băncilor comerciale și al băncii centrale.
Pe fond, între 2012-2015 am câștigat toate cele 20 de dosare, dar nu a mai contat – ștampila de „controversatul avocat Piperea” nu a mai putut fi nicicând desprinsă de pe imaginea mea de Goldstein al lumii bancare, minunat conduse de Fratele cel Mare. Persoane apropiate mie au fost ulterior concediate pe motiv că-mi sunt apropiate.
Iată, însă, că apare azi CJUE cu o decizie obligatorie în dreptul intern, din care rezultă că, citez:
„În asemenea împrejurări, acordarea unei măsuri provizorii având ca obiect suspendarea plății ratelor lunare datorate în temeiul unui contract de împrumut care poate fi invalidat ca urmare a unei clauze abuzive utilizate în acesta ar putea fi necesară pentru a se garanta deplina eficacitate a hotărârii care urmează să fie pronunțată, efectul restitutoriu pe care aceasta îl determină și, prin urmare, efectivitatea protecției asigurate de Directiva 93/13”.
Așadar, în urmă cu 13 ani, am făcut bine acele cereri de ordonanță președințială, numai că le-am făcut cu 13 ani mai devreme.
Nu e nicio consolare pentru mine că acum CJUE îmi dă dreptate.
Mii de inși, atunci, au intrat în hora hater – ilor mei, chiar dacă erau (potențiali) reclamanți în acele procese colective. Au semnat, la îndemnul cinstitelor bănci, tot felul de „restructurări” ale creditelor, care le-au agravat situația, dar le-au fost vândute ca soluții oneste de îmbunătățire. Și lucrurile, pentru toți cei implicați (minus acționarii, șefii de bănci și șefimea din banca centrală) „lucrurile s-au îmbunătățit din ce în ce mai rău”, din acea minune de negociere ieșind câteva sute de mii de supra-îndatorați și faliți, care au ajuns să fie chiar și evacuați din locuințele familiale, pentru că nu au mai avut resurse de plată a datoriilor către bine-intenționatele bănci.
Este, totuși, binișor că această decizie apare acum, când istoria din 2010-2011 se repetă. Din nou datornicii la bănci au probleme cu datoriile și riscul de evacuare din locuințele familiale pentru aceleași motive – abuzul de putere economică și practicile comerciale incorecte ale băncilor. Poate consumatorii vor învăța acum din greșelile de acum 13 ani.
PS Azi, justiția română se va pronunța pe cel puțin 10 cereri ale băncilor de suspendare a efectelor ordinelor de încetare a practicilor incorecte ale băncilor relative la anuități (rate aparent egale, dar care nu șterg mai nimic din suma împrumutată, ci aproape exclusiv din dobânzi, făcând ca datornicul să nu ajungă aproape niciodată să achite împrumutul și să scape). Ce credeți? Pun pariu la 100% că justiția va dispune suspendarea acestor ordine, doar pentru că este cerută de bănci. Când s-a cerut suspendarea ratelor de credit de către consumatori nu s-a putut, că nu a fost cerută de bănci. Cam așa stau uneori lucrurile în justiția din ce în ce mai puțin democratică a României.
Autor: Gheorghe Piperea