Germania trebuie să plătească pentru proiectul „Europei teutone”
A început în Italia, unde două partide antisistem și-au asigurat guvernarea promițând nu numai politici antimigrație, ci și creșterea salariilor, reducerea vârstei de pensionare (ridicată la 66 și 62 de ani de guvernul tehnocrat Mario Monti) și un venit minim universal – 780 de euro pentru șomerii italieni.
A continuat în Franța, unde președintele Emmanuel Macron nu a câștigat alegerile cu asemenea promisiuni, dar s-a văzut nevoit să le faca pentru a rămâne la putere. Sub presiunea protestelor „vestelor galbene”, președintele, care anterior îi iertase pe francezii bogati de taxe de 5 miliarde de euro, oferind programelor sociale doar 2 miliarde de euro, a anunțat că va majora salariul minim cu 100 de euro.
Spania: Cea mai mare majorare a salariilor începând din 1977
Valul nu se oprește în Franța. Premierul socialist al Spaniei, Pedro Sanchez, a anunțat că spaniolii vor beneficia de cea mai mare majorare a salariilor din 1977, una de 22%. Salariul minim va crește la circa 900 de euro începând din 2019. „Nu putem avea angajați săraci într-o țară bogată”, a spus Sanchez. Nici premierul spaniol nu a luat această decizie altfel decât sub presiune, politică de această dată. Socialiștii nu dețin decât 84 de mandate în Parlamentul de 350 de deputati și au nevoie de sprijinul partidelor de stânga și de centru. În plus, majorarea istorică a salariilor este menită să îndulcească poziția separatiștilor din Catalonia, regiunea care aduce 20% din PIB și sprijină regiunile mai sărace. Este și o măsura care încearcă să reducă din ascensiunea extremei drepte în Andalusia, cea mai populată regiune spaniolă.
„Nu putem avea angajați săraci într-o țară bogată”, spune premierul Spaniei, după cum au spus-o înaintea sa liderii din Cehia sau Slovacia, când au decis majorarea salariilor. Însă a avea angajați plătiți decent într-o țară bogată înseamnă să încalci regulile europene, pactele și compactele fiscale puse de Germania si fostul ministru de Finanțe Wolfgang Schaeuble pe masa omologilor săi în anii de apogeu ai crizei economice.
Comisia Europeană și-a folosit pentru prima dată noua prerogativă de a respinge un buget „neconform” al unei țări din zona euro și i-a trimis pe guvernanții italieni înapoi la Roma, pentru a reface bugetul. Guvernul populist italian s-a pliat parțial pe solicitările Comisiei și a urcat ținta de deficit bugetar de la 2,4%, la 2,04%, fără a renunța la venitul universal. Asta in condițiile în care limita de deficit stabilită în UE este de 3%. Cu majorările salariilor anunțate, Spania va ieși și ea din ținta de deficit stabilită la 1,8% și va avea 2,1%. Din nou, mult sub pragul de 3%, însă Comisia Europeană nu a văzut asta cu ochi buni. Birocrații de la Bruxelles au decis abia în ultima clipă să nu respingă proiectul de buget al Spaniei. În Franța lui Emmanuel Macron situația este flagrantă. Estimările realizate de Bloomberg arată că majorarea salariului minim anunțată va arunca deficitul bugetar la 3,5%.
Dezechilibrele și dublele măsuri ale Europei germane
Europa se îndepărtează de austeritatea impusă de Germania. O face prin votul cetățenilor, ca în Italia sau țările central și est-europene, sau o face din teama liderilor de a nu pierde puterea, precum în Franța și Spania. „Experimentul socio-economic impus grecilor merită studiat într-un tribunal al drepturilor omului, nu într-o facultate de economie. A fost un experiment atroce efectuat pe o populație de 11 milioane de oameni”, scrie publicația italiană Linkiesta. Europa nu va supraviețui dacă același tratament va fi aplicat italienilor sau francezilor. Împreună, cele două țări au 127 de milioane de locuitori, peste un sfert din întreaga populație a UE. „Dacă cei de la Frankfurt cred că vor rezolva dezechilibrele financiare cerând taxe pe capital, pe carburanți, reducerea salariilor și a pensiilor, reduceri ale asigurărilor de sănătate și alte forme de austeritate, înseamnă că nu au înțeles asediul la care este supusă Germania”. Germania Angelei Merkel este asediată de statele ce s-au sacrificat pentru moneda euro, moneda unică ce a cresut rentabilitatea exporturilor germane și a adus un surplus uriaș Berlinului.
Europa unită imaginată de părinții ei fondatori era o Europă socială, nu una a piețelor financiare și a austerității germane. Țărilor mai puțin performante economic li se cerea să cheltuiască cumpătat, iar Germaniei i se cerea să cheltuiască mult. Ulterior, economiilor leneșe li s-a impus să nu depășească deficitul bugear de 3%, însă economiilor performante nu li s-a fixat un prag maxim al surplusului. Astfel, Comisia Europeană a început să opereze cu două unități de măsură – depășirea deficitului a fost definită ca „infracțiune”, în timp ce acumularea uriașă de surplus pe spezele economiilor mai sarace din Uniune a fost socotită o virtute.
Aplicând această dublă măsură, proiectul european a fost pervertit. El nu a mai reușit să-i protejeze pe europeni în fața competiției globale, a revoluției tehnologice, a îmbătrânirii populației, probleme cu care se confruntă toate societățile europene. Cei care au crezut în revoluția tehnologică, în libertatea piețelor și în globalizare au uitat să mai plătească prețul pentru cei care au fost lăsați în urmă. Și astfel au apărut revoltele din Grecia, din Franța, Spania, Italia, astfel au reapărut partidele extremiste și astfel s-a ajuns ca propaganda puterilor străine să aibă impact maxim cu costuri minime în Europa.
Se prea poate ca francezii sau italienii înfuriați să greșească atunci când îmbrățisează populismul, se poate să fie orbiți de furie și de teama de a nu fi lăsați la o periferie economică. Însă, în condițiile în care 60% dintre italieni susțin guvernul populist de la Roma, iar 67% dintre francezi manifestă simpatie față de ”vestele galbene”, se naște o întrebare: pentru cine oare se construiește proiectul european actual? Măcar din teama de a nu pierde puterea, dacă nu pentru ideea de a nu avea muncitori săraci într-o țară bogată, vocea Europei care arde trebuie ascultată, pentru a salva dramul de democrație din proiectul german al UE. „Dacă Europa Teutonă vrea să se salveze, atunci trebuie să plătească un preț, trebuie să scoată banii, așa cum și Parisul plătește pentru Franța, cum Milano plătește pentru Italia. Centrul unui organism nu poate ignora periferiile, iar Germania este centrul Europei”, scrie Linkiesta.
Autor: Calin Marchievici
Sursa: justitiarul.ro