Celor născuţi după revoluţie România le-a oferit deplină libertate, o viaţă cât mai lipsită de griji.
Tinerii de azi pot călători nestingheriţi. Ce era înainte ştiinţifico-fantastic acum e realitate. Poate că nicio generaţie n-a fost atât de împlinită. Dar de ce generaţia cea nouă pare zdrenţuită?
În urmă cu aproape 90 de ani, Mircea Eliade avea să proclame în cadrul unei reuniuni Criterion de la Bucureşti, loc de reflecţie al intelectualilor, că elita acelor vremi e cea mai fericită din istoria poporului român.Acolo unde se dezbăteau idei, participau şi tineri social-democraţi şi cei de dreapta.
A venit oribilul război şi bucuria n-a durat prea mult.
Românii ar fi putut fi fericiţi, într-o ţară prosperă, dacă ţara n-ar fi fost strivită de cizma bolşevică. În 1938, leul era egal cu francul belgian.
Ani de îndurări. De privaţiuni. Comunismul dorea, la fel ca nazismul, să creeze omul nou de laborator. Tentativa a eşuat. Oamenii şi-au dat seama de capcană. În decembrie 1989 le-au răsturnat ideologilor masa-n cap. Idealişti, credeau că experienţele de laborator se încheiau pentru totdeauna.
Li s-au născut copiii. Primii în libertatea absolută.
După perioada de privaţiuni, a urmat goana nebună după împliniri. Toţi şi-au dorit ca şi copiii lor să nu mai treacă prin ce au trecut ei. Li s-a dăruit tot binele din lume. Dar iată că, după aproape 30 de ani (Brucan prevestea democraţia doar după 20 şi tare mânioşi eram pe el), perfidul cleşte al corectitudinii politice a cuprins o lume nouă, aşa cum gripa creează o contagiune în masă.
Tinerii sunt azi frustraţi, deprimaţi, umplu cabinetele de psihologie. Caută cauze pe care nici ei nu le înţeleg. Se duc mai mult după fentă, cum se zice în lumea fotbalului. Nevaccinaţi împotriva virusurilor ideologice (deh, părinţii făceau bani, nu se ocupau de astfel de acţiuni de imunizare), tinerii în blue-jeans rupţi au căzut pradă uşoară colonialiştilor, cei care au declanşat o luptă globală pentru seducerea şi intoxicarea organismelor nepregătite de apărare.
Globalismul a cuprins şi tinerii români. Pentru că nu e fashion să li se spună „neomarxişti“, le-au zis să poarte particula „progresişti“. Şmecheria se vede de pe Lună.
Violul săvârşit în grup nu e revendicat de nimeni. Agresorii stau ascunşi. Fie în algoritmi, fie în rebotezatele drepturi ale omului. Milenariştilor (aşa li se spune corporatiştilor de corpocraţi – n.a.) li s-a predicat din amvonul noii corectitudini politice că valorile sunt un moft capitalist, că lor li se pune pe tavă o lume nouă, în care binele apare în grup, nu în tradiţionala familie, că proprietatea e un moft (exact aşa spunea şi Ion Iliescu prin anii 1990 – n.a.) şi că eliberarea de tradiţii se face musai prin participări la cauze.
Nimic nu e nou în politica de laborator. Însuşi Gustave Le Bon ne anunţa la începutul secolului XX că mulţimile devin psihologice, că raţiunea individului dispare, iar în locul ei apare mentalul colectiv.
Lumea servită pe tavă, cu city-break-uri la minut, cât un joint pe-o nară, cu voiaje de shopping şi de plimbat pisici cu gondola, ghidată de Waze, nu de simţuri şi orientări spaţiale, pare că e posedată de hormonul fericirii. Omul nou se bucură de asistentul din telefon mai mult decât de o voluptate carnală. Roboţii sunt pregătiţi să-i ridice cota de adrenalină în jocuri virtuale, să-i prezinte bunătăţile lumii în pixelii coloraţi. Cinstitelor griji ale oricărui individ cu aspiraţii li se interpun armuri virtuale, la fel ca gonflabilele făpturi în stabilimentele occidentale adolescentului la prima tragere.
Viaţa generaţiei noi e plină de E-uri. De intermediari ai binelui. Surogatele fericirii sunt servite prin IQ-ads. Inteligenţei emoţionale i se interpune bubonica ciumă a inteligenţei artificiale.
De prea mult bine, la ei e totul boring. Turtele dulci n-au suficientă glucoză. Creveţii nu-s decorticaţi. Catedralele sunt resturi de civilizaţii moarte. Rubensienele făpturi îs de modă veche. Acum, îmburgeratele slănini şi ochelarii de cal sunt mărci înregistrate ale identităţii cool.
Blugii rupţi în genunchi şi încălţatul fără ciorapi, de să se vadă crăcanele, ţâţânii noii condiţii sociale, sunt mai căutaţi decât săpunul de trandafir odată.
Toate au fost la timpul lor ceva exagerat… vorba cântecului.
Dar niciodată o modă nu a stârnit atâtea patimi şi ranchiuni. Dacă noi purtam odată pantaloni evazaţi e pentru că şozul acelor vremuri era riposta la cele vechi. Simplele croieli de talie şi de azimut nu ne-au schimbat vorbele şi nici purtările în societate. Nu ne-am dat bătrânii şi catedralele pe copiii subnutriţi din Africa. N-am plecat să salvăm pitulicea din junglă, lăsând străbunica în patul de azil.
Azi se poartă tatuaje, ieri se purtau dantele. Perucile în curcubeu au luat locul pletelor de altădată.Se aşteaptă tot mai mult să apară ouă de gumă în locul celor ţărăneşti, şlapi fără barete şi gumaţi în locul cizmelor de piele. O lume în schimbare…
Nu mai e mult până când vom vedea ghiozdane fără caiete, şcoli fără profesori, biciclete fără pedale, diplome fără examene, iubiri fără pirostrii, copii crescuţi de incubatoare, nu de mame, bunici stafidii cu feţe de gumă, capete fără creiere. O lume nouă e tot mai predictibilă.
Individul este astăzi supravegheat şi ghidonat prin GPS. Părinţii sunt fericiţi după ce au pus spioni în telefoanele copiilor. Controlul e absolut. Nicio mişcare nu se mai poate face fără supraveghere. În scurt timp va apărea şi controlul minţii. Inteligenţa artificială şi interconectivitatea om-obiecte vor paşte principalul atribut al omului: gândirea. Controlul minţii va fi următorul pas. Pas cu pas.
Nu doar futuriştii descriu lumea de mâine, a creierelor mici şi a softurilor mari. 5% dintre bogaţii lumii vor ţine 7 miliarde captive prin instalaţii şi noul zăhărel: gadget-ul. Orice e predictibil când ştii să cercetezi urmele paşilor lăsaţi în glodul universului virtual. Stăpânul de mâine n-are nevoie de inteligenţă nativă, doar de supunere oarbă. De ce credeţi că se iscă războaie între generaţii? Cine a însămânţat ura culege o lume trasă pe araci, în blue-jeanşii pe care bunica s-a chinuit să-i coasă.
Roboţii, viitorii stăpâni ai planetei, vor oferi, spre (ne)cinstea lor, salarii fără muncă, timpuri fără ceasuri, plimbări fără rost, pilule în loc de carne şi burgeri din ovăz. Şi cum să n-aibă rost noua stăpânire?
Predica alchimiştilor urii spune că adevărul e un concept învechit, că tradiţiile sunt relicvele civilizaţiei interconectării, că nivelul redus de iniţiativă e culmea progresului, că zdreanţa minciunii e noua valoare, iar lista poate fi lungă cât o zi pierdută pe net.
Generaţia zdrenţuită are creierii făcuţi franjuri de noii stăpâni. Mai e vreo cale de ripostă? Creştinismul care va mocni în oamenii simpli.
Autor: Marius Ghilezan
Sursa: România liberă