Cine are o evidenţă, cât de cât aproape de adevăr, a sutelor de miliarde furate, ca să dăm o expresie generică rezultatului ansamblului de fenomene generate de înalta corupţie sistemică, sub a cărei povară stă să se prăvălească România?
Câte ministere şi servicii de informaţii pentru securitate naţională au în organigrama lor departamente de prevenire şi combatere a corupţiei, a evaziunii, traficului financiar ilicit şi a spălării banilor? Unde se centralizează producţia lor zilnică de informaţii? Cât ne costă, pe noi contribuabilii, funcţionarea acestor instituţii, cu ce costuri se obţine o informaţie şi cine ştie măsura în care aceste cheltuieli sunt compensate din recuperarea prejudiciilor?
Care dintre serviciile de informaţii au luat urma conturilor ascunse prin băncile din insuliţe exotice? Ce persoane au fost răsplătite cu posturi de reprezentare diplomatică pentru a securiza operaţiunile bancare ale infractorilor din „high life”-ul politic?
A efectuat Guvernul o evaluare a sabotajului de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală? Să ne amintim cum vreo şase-opt luni de la întronizarea lui Dan Radu Ruşanu ca mai-marele colectării birurilor, numita instituţie a fost blocată în nesfârşite reorganizări, în atribuirea de salarii astronomice pentru şefi, ocupându-se mai mult de lobby legislativ pentru marii evazionişti, pentru ca reorganizarea A.N.A.F.-ului să se finalizeze cu reţinerea şi arestarea preventivă tocmai a demnitarului învestit să vegheze la integritatea sistemului fiscal şi a celui vamal. De la cine să aşteptăm aceste raspunsuri?
Guvernul se împrumută în fiecare an de pe piaţa bancară cu cca. 10 miliarde de euro. Aproape săptămânal, Ministerul Finanţelor îşi etalează performanţa de a mai împrumuta o tranşă în condiţiile unui randament avantajos al dobânzii. Ne-am obişnuit atât de mult cu aceste comunicate încât începem să credem că „arta” de a se împrumuta cât mai ieftin pentru a se susţine pe sine şi sufocanta sa birocraţie este, în fapt, tot ceea ce trebuie să facă Guvernul pentru bunăstarea generală a societăţii. Chestiunea care doare şi mai mult este aceea că guvernul ne prejudiciază anual de un multiplu de 10 miliarde de euro, prin neputinţa, ori nevoinţa, cronică de a avea răspunsuri şi soluţii la inventarul, departe de a fi complet, al întrebărilor enunţate.
Cine, cum, când şi cât recuperează din sutele de miliarde care s-au „evaporat”? Ce fac Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională în legătură cu masa monetară absentă la apel?
Care este cuantumul indisponibilizărilor pentru prejudiciile cauzate şi gradul de recuperare efectivă?
Se aude, tot mai frecvent şi mai perceptibil, murmurul unui vis numit dorinţă. „Amnistia fiscală”. Foarte interesant! Ce bună dovadă că cei care sunt sub presiunea imposibilităţii scoaterii la lumină a banilor proveniţi din infracţiuni şi afaceri „underground” nu sunt personaje virtuale, ci oameni reali. Ei sunt cunoscuţi. Nu de azi, de ieri, ci de când au început să înşele, să corupă, să ameninţe, să cumpere parlamentari, miniştri, judecători şi poliţişti, să numească şefi la Fisc, la Vamă, la retrocedări, la păduri, la Fondul Proprietatea şi lista poate continua. Cine şi ce mai aşteaptă, ca să-i oblige, cu forţa legii excepţionale, să dea înapoi ce au furat?
Constituţia nu apără hoţii. Invocarea în astfel de situaţii extrem de grave a grijii pentru prezumţiile, drepturile şi libertăţile cetăţeanului poate semnifica tocmai atentatul la Constituţie. Toate instituţiile statului datoare să apere Constituţia şi valorile societăţii democratice de devalizatorii vistieriei naţiunii ar trebui să-şi acopere alocaţiile bugetare din recuperarea prejudiciilor, iar salariile angajaţilor indexate cu o cotă procentuală din recuperări, fără stabilirea unui prag. În locul nesfârşitelor şi păguboaselor restructurări ale agenţiilor responsabile de aceste grave vulnerabilităţi ale securităţii economice, Guvernul ar trebui să recurgă la un „import” de câteva sute de funcţionari pentru Fisc, Vamă, Poliţie de frontieră, domeniile statului, resurse naturale ş.a. din administraţiile statelor scandinave, Danemarca, Olanda, Germania cu reputaţie profesională şi probitate morală imune la obiceiurile rele şi proastele deprinderi care guvernează administraţia românească. Se vor găsi critici care să spună că Justiţia trebuie să cerceteze, să stabilească, să hotărască. De acord, aşa este, dar „ca să nu ne mănânce sfinţii până la Dumnezeu”, chiar nu se poate face nimic? Cui nu-i va fi teamă să pună piciorul în prag şi să dea comanda: „Banii înapoi!”.
Autor: Aurel I. Rogojan
Sursa: Ziarul Natiunea