Abordarea naţionalismului din perspectiva categoriilor filosofice ale construcţiei Noii Europe obligă mai întâi de toate la a înţelege ce este Noua Europă, şi ce anume ipoteză de lucru cu viitorul ne propune această nouă organizare comunitară.
Pentru a defini „naţionalismul de tip european” va trebui să se renunţe la tehnica îndeobşte cunoscută ca fiind nesociologică. Construcţia abstractă, (referenţial logică) nu este suficientă, şi nici suma paradigmelor ştiinţifice (etnopsihologia, etnologia stilurilor, morfologia culturii etc.) nu satisface o realitate percepută, însă modest cuprinsă în explicaţii mulţumitoare.
Personal, recuz atribuirea tipologică unei entităţi teritoriale sau structuri etnice. Este separatismul catalan datorat „catalanismului” sau cel scoţian „scoţianismului”? Sau autonomismul secuilor vine din „secuismul doctrinar”? Nicidecum. Cu siguranţă naţionalismul din Europa nu este unul original european şi nici nu poate fi atribuit unui exportator impersonal. Naţionalismul este o stare de manifestare instantanee, latentă sau activă, moderată sau violentă ca toate stările sufleteşti ale unei fiinţe umane. Doar că fiinţa umană de data aceasta este una multiplă, complexă, continuuă, conştientă, identitară şi neconvertibilă, numită Naţiune. O Fiinţă colectivă racordată organic la un mental istoric, cultural şi spiritual, continuu!
Naţionalismul a revenit un subiect al actualităţii dar conectat la sursa istoriei care, după cum am putut vedea, nu este numai etnicismul cu clişeele sale separatiste, xenofobe sau rasial-segregaţioniste. El se redefineşte în fiecare epocă şi cu fiecare eveniment mai important. De aceea este nevoie să pornim de la sistemul lumii moderne, de la mediul său de civilizaţie, regândită în termenii de supravieţuire a lui A. Toffler[1]. În lumea post-statalităţii celui de Al Treilea Val[2] se naşte şi se dezvoltă cu o viteză neliniştitoare o hipercivilizaţie devoratoare. După Al Treilea Val ne izbeşte un Tsunami devastator. O civilizaţie a competiţiei neiertătoare, cu o reţea neuronală pe care o denumesc info-structură, în care informaţia este quasi-instantanee. În această lume reprezentările de sine, individuale sau colective sunt superflue, adesea paradoxale. Economiile statelor naţionale se supun intruziunilor mondiale şi obligă politicile de stat să-şi abandoneze măcar o parte din suveranitate. Poeţii globalismului înalţă imnurile lumii fără frontiere, ale „conştiinţei planetare”, ignorând diferenţele abisale existente în gropile fără fund ale sărăciei la fel de globalizată. Dacă Huntington propovăduia Ciocnirea Civilizaţiilor Majore[3] de-a lungul liniilor de ruptură culturale, în numai un sfert de secol putem declina motivat o asemenea ipoteză reducând-o la doar două civilizaţii în permanentă coliziune: „super-civilizaţia” bogaţilor şi „sub-civilizaţia” săracilor. De la indivizi în coliziune şi clanuri în luptă, la trans- şi supranaţionale în antagonisme distrugătoare cu naţiunile inseşi!
Un proces ascuns a început să lucreze revers în subconştientul individului. La fel ca în teoria lui Freud[4] fiinţa naturală a oricărei civilizaţii îşi produce propriile imagini de sine din însăşi punctul său originar, pentru că sistemele naturale de viaţă sunt cele care se constituie sub guvernarea legilor naturale. Toate sistemele, de la cel al familiei agricole triliniare[5] de rudenie, religioase, morale sau integratoare de grup (până la naţiune) sunt sisteme naturale, ascultă de legea cosmică, naturală. Civilizaţiile lui Huntington şi speculaţiile de altfel întemeiate ale lui Toffler sunt acceptabile în interiorul unor sisteme artificiale, în acord cu reguli şi legi raţionaliste, chiar pozitiviste, mult prea abstractizate şi consolidate pe modele deziderat şi nu real funcţionabile.
Imperiile, confederaţiile, globalismul, capitalizarea uniformă, echitatea absolută sunt de factură imaginară, hedonistă, artificial croite, dacă nu împotriva, cu siguranţă prin ignorarea legilor naturale. Cu cât presiunea europenizării, americanizării sau globalizării este mai mare, pe atât de mult asistăm la accentuarea diferenţierilor interioare sistemului prin rezistenţă identitară. Cu referire la specificitatea românească merită să amintesc Mişcarea ce s-a creat în jurul Ligii Culturale[6], numită R.I.S.C. O angajare lucidă şi activă a intelectualităţii în Rezistenţa Identitară prin Spirit şi Cultură. O atitudine defetistă de genul „nu mai e nimic de făcut, suntem terminaţi” este suicid, este tocmai marele risc de a dispărea identitar din inventarul umanităţii! Tot mai mulţi pretendenţi la „ghidonarea lumii” îşi însuşesc acea caracteristică lansată de Yehzekel Dror[7] al „nebuniei puterii” fără să sesizeze că, atunci când sistemele se află tot mai departe de echilibrul natural, apare comportamentul bizar, care violează inexplicabil şi surprinzător regulile stabilite. Acţiunile devin „iraţionale”, ies din normalitate şi nu pot fi explicate prin reperele standardelor convenţional stabilite. De altfel, dispare regula şi reflexul nu mai recunoaşte starea. Neliniştea reacţiilor şi a manifestărilor individuale sau colective, apar din „micile cauze care pot declanşa efecte mari”[8]. Numai că suma defectelor mărunte nu generează automat şi îngrijorări majore. Se instalează o acomodare defectă a obişnuintei care plasează realitatea toxică în normalitate. Aşa se întâmplă şi cu societatea Europei de azi. Ne este suficientă doar trimiterea la crizele ultimilor cinci ani, culminate cu invazia afro-asiatică de confesiune preponderent musulmană. Şi fenomenul este în desfăşurare…
Iată-ne aşadar într-o Europă care abandonează regulile chiar de ea create. Europa este tributară limitelor sale de înţelegere, defazării sale faţă de ritmul aspirator american, îndeletnicirilor sale „artificiale şi gomoase” care o fac să funcţioneze cu „viteze interioare diferite”. Occidentul European rămâne în dublă ipostază permiţând pe de o parte, tot mai evident întoarcerea la rădăcini şi acceptă provocarea originarului, dar, pe de altă parte, asumându-şi competiţia cu expansiunea erei globale pentru care nu este pe deplin pregătită. Obosită de propriile-i contradicţii, Europa celor mai diverse stadii de existenţă nu poate prezenta o civilizaţie omogenă dar a lăsat impresia „americanizării” modelului de administraţie, acordându-se cu principiile transatlantice, îndeobşte cu cele hiperliberale, fără însă a evita unele revolte deschise. Părăsirea occidentalului clasic de către elitele cosmpolitizate, este caracteristica ce însoţeşte fenomenul de americanizare a maselor. Masificarea igoranţei şi izolarea rezistenţei conştiinţelor este deja politică publică a guvernelor peste state devenite recuzită simbolică. Laboratoarele produselor societale sunt unice, racordate la aceeaşi doctrină: control şi obedianţă totală. Europa patristică, scolastică, renascentistă sau iluministă, raţionalistă, pozitivistă, carteziană, hegeliană sau kantiană nu se poate dezice în unanimitate, de sine. Raţiunea de a exista a diversităţii prin originalitate şi devenire este în a.d.n.-ul acestei civilizaţii continentale. Bruxelles-ul este la mare anaghie…!
În această lume de început de secolul al XXI-lea, intrăm: pe deoparte, chemaţi pentru a completa diversitatea şi a salva conţinutul natural al civilizaţiei europene, iar pe de altă parte, înghiţiţi în malaxorul regulilor unice, convenite, imaginate şi inventate de „dumnezei ai puterii”, maeştrii ai manipulării speranţelor şi creatori ai himerelor. O asemenea himeră ar putea fi şi noul „particularism universalist”, paradigmă ce ar putea deschide calea către configurarea statelor non-naţionale, în interiorul cărora „naţionalismul”, în fapt cel european, să devină noul model universal. Un stat non-naţional cu geometrie variabilă, adaptabil numărului de „enoriaşi” plătitori de taxe şi impozite, autohtoni sau proveniţi din emigrări masive provocate. Hiperstatul non-naţional este ţinta ultimă a guvernării absolute, fără alternativă.
În abordarea de faţă este vital pentru logica subiectului să clarificăm tendinţele europene, măcar pe termen scurt şi să extragem pe baza noilor proceduri de instituţionalizare, o primă imagine a Noii Europe, (în fapt o găselniţă) pentru că nu putem vorbi de o Europă abstractă cu referire doar la un spaţiu geografic şi acela în dispută, ci în mod deosebit la fiinţele umane care locuiesc acest spaţiu. În acest spaţiu, naţiunile moştenite din secolul al XX-lea formează un mozaic care nu este de tip consolidat, sunt lucrative sub o aparentă armonie, dar nu acceptă omogenizarea culturală. U.E.-ficarea, N.A.T.O.-izarea, Schengen-izarea sunt creaţii ale unei societăţi superpuse în incercarea de a-şi garanta ereditar privilegiile dominatoare. Numai că Europa Vie, Europa Trestiilor Gânditoare și Minților Carteziene a simţit cataclismul existenţial ce i se pregăteşte. Ideologii europeni nu ezită ca această ultimă atitudine, trezirea acum, să o plaseze imediat sub incidenţa unui naţionalism rebel, dar suficient de atenuat încă, prin tocmai diversificarea sa. În fond, acceptarea naţionalismului atenuat poate fi concesia lucrativă a Noii Ordini Europene.
Tehnica absorbţiei provocării prin conduită mimetică şi deversare în derizoriu!
Această nouă ordine impune o nouă construcţie, după cum am mai spus cu o geometrie variabilă, iar arhitecţii proiectanţi, de la Schumman încoace, ca să ne referim doar la Europa post-război rece, sunt puşi în situaţia unei opţiunii rapide şi definitive. Să vedem la ce s-au gândit..
O primă soluţie, cea a Federaţiei Europene, nu poate fi atacată decât dacă o privim ca pe un proiect politic consensual. O minimă evaluare a evoluţiei din ultimii 10 ani, denotă că Europa nu-şi mai poate permite nici un fel de tergiversare în construcţia instituţională. Cenzura “meticulozităţilor” şi aderenţele post-ideologice trebuie abandonate imediat, numai şi pentru că evoluţia globalismului, accelerată de prezenţa provocatoare a Chinei, poate face din actuala Uniune Europeană stagnantă o entitate „pusă la colţ”, suficient marginalizată şi cu o identitate precară. „Egoismul” patriotic al lui D. Trump nu poate justifica elaborarea unei Americi Măreţe decât în detrimentul competitorului de calitate, Europa, faţă de care, revanşa se pare a fi pe deplin justificată. Acest uriaş conflict a fost „pipăit” anticipat de britanici iar brexit-ul, cu toţi comedianţii eurosceptici puşi în scenă de un „intelligence” redutabil, a fost pregătit cu abilitate, dându-i-se şi legitimitatea unui referendum popular. Pentru a fi competitiv şi credibil, Proiectul Federaţiei Europene ar trebui să cuprindă, după unii analişti, întreaga comunitate a Statelor Europene din spaţiul cuprins între Oceanul Atlantic, inclusiv Marea Britanie şi Irlanda, plus Groenlanda şi frontiera vestică a Federaţiei Ruse[9]. Mai mult chiar, o rezoluţie adoptată de Consiliul Europei în 1993 privind extinderea Europei a circumscris un spaţiu dezirabil de jurisdicţie europeană în care se includea şi Federaţia Rusă! Cu Marea Britanie ne-am lămurit. Cu Federaţia Rusă nici nu mai era cazul! Cum de sunt posibile asemenea proiecţii? Pentru că actuala logică birocratică şi supertehnocrată a celor de la Bruxelles este contraproductivă şi nu lasă loc unei abordări esenţialmente politice. O asemenea abordare poitică ar trebui concretizată ca o gândire prospectivă care să determine evoluţia Continentului în raport cu obiectivele propuse şi agrementate, printr-o reprogramare concentrată a mijloacelor care i-au mai rămas la dispoziţie. Se va cere în acest caz tuturor guvernelor depăşirea intereselor de specificitate regională şi naţională şi consolidarea solidarităţii în jurul conceptului politic în construcţie.
„Visul european” nu poate fi făcut realitate decât numai prin constituirea unei formule de guvernare şi execuţie pe un proiect în care toate ţările îşi asumă principiile politice europene. Aceasta este logica de funcţionare a Federaţiei, în care se poate aştepta la o distribuţie a competenţelor în virtutea principiului de subsidiaritate, ceea ce ar salva conceptul de suveranitate naţională acceptată. Acest raport face posibilă recunoaşterea identităţii şi intereselor fireşti ale statelor naţionale. Într-o asemenea viziune se poate accepta o ordine europeană cu caracteristici specifice care în esenţă poate atenua manifestarea naţionalismului prin diminuarea contradicţiilor din binomurile „centru-periferie” şi „continentalizare-regionalizare”, „stat naţional-confederaţie”, „globalism-naţionalism” ş.a. Guvernarea „supra-guvernamentală”, ca să forţăm prin metaforă stilistică o intenţie utopică, mizează pe rezonanţa tuturor actorilor statali în aceeaşi frecvenţă de opţiune strategică a scopurilor politice, ceea ce nici într-o famile de trei persoane autonome nu este posibil. Astfel, „Visul European” devine o parodie glumeaţă de tip „music-hall”de pe Broadway.
O a doua opţiune ar fi cea exprimată de Helen Wallance[10] în conceptul Transguvernamentalismului pentru a extrage diferenţele majore din actualul model de lucru interguverne. Astfel în poziţia preeminenţei decidenţilor naţionali, unificarea tratatelor europene din 1997, şi cele ulterioare, precum şi intensificarea cooperării pe o reţea de interese negociate, ar menţine coerenţa procesului decizional într-un cadru european. Cu alte cuvinte, transguvernamentalismul a fi modalitatea prin care pregătirea deciziilor să se facă prin atingerea numitorului comun( cel mai mare, cel mai mic?) al intereselor interguvernamentale, un fel de combinaţii de 30 luate cîte doi, după care decizia să vină cu autoritatea recunoscută prin negociere, de la Centru. Un fel de democraţie guvernamentală participativă între lumi paralele. Liberalismul exagerat al convingerilor sale, dobândite la Clubul Universitar, face din strălucita profesoară de Oxford, Helen Sarah Wallace, Lady of Saltaire, o visătoare edenică.
Cea de a treia opţiune, a superstatului european, chiar dacă are o vechime de aproape 60 de ani, s-a revigorat după ce ministrul de externe german Joschka Fischer şi preşedintele francez Jacques Chirac, fiecare în felul său, sugerau la acea vreme, o conducere europeană, fie printr-un guvern european, fie printr-un Parlament cu puteri decizionale majore. Ceea ce pare să se configureze tot mai pregnant, în zilele prezente prin vocea lui Jean-Claude Junker, cu implicarea brutală a Comisiei Europene în afacerile interne a statelor membre. Ideea este regăsită în frenezia cu are , mai nou, președintele Franței Emmanuel Macron și tripla cancelară a Germaniei Angela Merkel sugerează deja o ierarhizare ponderată valoric a statelor membre în arhitectura unei Europe cu mai multe etaje, dar cu siguranță și suficiente niveluri la subsol.
Şi într-un caz şi în altul, se sugerează embrionarea „statelor unite ale Europei” sub comandă unică. Sau, de ce nu, bicefală! Problema spinoasă derivă din răspunsurile încă nesatisfăcătoare la întrebări de genul: „Cum vor arăta legăturile juridice cu superstatul exprimate prin cetăţenie ?” „Care va fi teritoriul de jurisdicţie al acestui superstat?”, „Ce limbă sau limbi oficiale se vor adopta?”, „Cum se vor interpreta componentele naţionale în contextul culturii şi diversităţii?”, „Se vor topi naţiunile în populaţii regionale?” şi numărul lor ar putea continua. Iată de ce construcţia unui superstat european, chiar dacă rămâne de esenţă politică devine o problemă serioasă atunci când se pune în discuţie interesele naţionale puternic conturate precum şi identităţile comunităţilor din aceste state naţionale.Este de aşteptat în cazul succesului unei astfel de opţiuni să nu ne întâlnim cu modelul american. Este posibil ca această nouă creaţie să aducă o nouă soluţie conceptuală, o abordare inovatoare, neîndoielnic ancorată în lumea vie a realităţii Europei Naţiunilor. Pentru mine este evidentă formula imperului susţinută de falanga germană (Merkel, Junker, Tusk, Timmermans) în dualism cu falanga franceză (Macron, Mogherini, Barnier). Bine,bine, vor zice unii, dar noi, provincia? Noi periferia, când primim instrucţiunile de folosire a Europei? Primim şi certificatul de garanţie pentru „second-hand”?
Indiferent de forma pe care o va lua, societatea europeană va trebui să-şi asume o anume identitate care nu poate să provină din suma identităţilor etnice din care se compune. Ideea că într-o Europă a viitorului vom putea vorbi doar despre minorităţi, în sensul că faţă de cele aproximativ 450 000 milioane de locuitori (fără imigranţii merkelieni sau macronieni) pe care ar putea să le cuprindă, fiecare actuală naţiune devine o minoritate, este dacă nu ridicolă, cel puţin hazardată. Însă este absolut necesar să abordăm, în această nouă fizionomie nu doar o reaşezare a conceptelor ci o inventariere a acestora în vederea clasării dar mai ales, casării multora dintre ele. Indiferent că ne referim la Noua sau Vechea Europă[11], în interiorul societăţilor vestice şi central-europene, cu predilecţie provenite din dinastia fostelor imperii, naţionalismul practicat are cel puţin două caracteristici fundamentale: etnocentrismul şi etnocraţia.
Etnocentrismul reprezintă acea formă de atitudine publică axată pe propria etnie (la unii, rasa pură, rasa superioară, rasa nobilă, etc) a cărei valori se constituie obligatoriu în standarde pentru lansarea judecăţilor şi opţiunilor în discursul politic, sociologic sau cultural. În funcţie de gradul de culturaţie al etnosocialului în cauză, „ceilalţi” sunt consideraţi şi trataţi, în diferite aspecte procedurale, ca inferiori şi toleraţi, chiar dacă se are cunoştinţă de faptul că „nu există dovezi ştiinţifice demne de încredere pentru vreo formă de inferioritate valorică a unui grup rasial, deşi dovezi aparente sunt din când în când ridicate la suprafaţă”[12]. Există o explicaţie raţională asupra conservării conştiinţei identităţii etnice şi acest aspect trebuie acceptat ca un lucru relativ pozitiv. Dar a promova dezvoltarea aroganţei superiorităţii etnice, indiferent de postura în care se află, este similar cu o declaraţie de război în care prejudecăţile, ura şi dispreţul faţă de „cei care nu sunt ca noi” susţin „ciclonul” escaladării naţionalismelor instinctuale şi iraţionale.Inter-ego-ul etnic, naţionalismul bazat pe identitate creată prin diferenţe de ordin biologic-genetice, este o altă temă, de grea încercare, a Europei viitoare. Generaţiile biologice noi, din păcate nu vin pe lume şi cu zestrea de educaţie, greu acumulată de genitori, şi sunt fatalmente predispuse la aceleaşi riscuri ale repetării erorilor. Nu ne putem exprima aici dacă individul se naşte cu instinctul protecţiei propriei rase sau această caracteristică este dobândită în cadrul etnogrupului în care se dezvoltă social. Cert este că, ciclic, istoria Europei, pentru a rămâne în tema subiectului, a convulsionat de prea multe ori în ciocniri mult prea violente pentru a justifica o anume teorie a conservării, fără ca să se creeze o certitudine a sfârşitului acestei istorii tragice.
Etnocraţia se defineşte ca fiind dominaţia unei etnii asupra alteia în cadrul unui stat naţional. Va trebui, aşadar, să ne întrebăm : cum va apărea diagrama relaţiilor de „dominaţie” în cazul în care luăm ca fezabilă doctrina minorităţilor continentale. În ce sens se va putea practica o anume etnocraţie europeană de către o autoinstalată conducere europeană, cu o anume preponderenţă etnică? Tendinţa etnocratică se afirmă astăzi în toate statele Europei. Că poate fi clasificată tradiţională sau recrudescentă, contează mai puţin. Sunt cunoscute mişcările naţionaliste din Franţa, Germania, Spania şi mai nou Austria. Dar este de atenţionat a nu se confunda cu mişcările secesioniste sau etnic separatiste!Ţările din fostul sistem satelizat al Moscovei sunt cele mai fragile întrucât nici până la scrierea acestor rânduri nu s-au creat anticorpii prin „vaccinare” democratică durabilă. Majoritatea ideologiilor unor doctrine de partide „mucegăite” nu-şi găsesc credibilitatea şi accesează pachetele de idei evocatoare, exaltate şi propagandistice. Mai mult, răul social pe care nu pot să-l extirpe din neputinţă managerială, îşi găseşte sursa în vina « celuilalt », tocmai a celui care « nu este dintre ai tăi ». Când exponenţii acestor ideologii preiau puterea, introduc norme discriminatorii, folosind în mod discreţionar pârghiile statului, în numele interesului naţional. Vi se pare cunoscut, nu-i aşa ? Ori, se insistă în aprecierile de convenienţă publică, că un stat naţional se poate defini astfel numai dacă majoritatea cetăţenilor săi aparţin unui grup etnic, lingvistic şi cultural distinct[13]. În cazul România această majoritate este covârşitoare, de peste 80%. Dar a folosi astfel statul în numele exclusivist al unei colectivităţi etnice nu face altceva decât să mărească prejudiciul de credibilitate acesteia. De aceea ne menţinem opinia că statul naţional a fost şi rămâne cea mai importantă formă de organizare politică nediscriminatorie a societăţii moderne şi susţinem ideea că „noţiunea esenţialmente europeană a statului naţional a devenit modelul statului modern”[14].
Dacă aşa stau lucrurile, care ar mai fi sensul „topirii” esenţei statelor naţionale în creuzetul regionalizărilor, supraregiunilor sau extinderilor economice transfrontaliere? Este sănătoasă această incitare şi cât de bine este pregătită pentru a nu produce confuzii şi reacţie adversă virulentă? Pentru că, dinspre regulile etnocraţiei cu care ne catadixeşte actualmente vestul, deviza este: „pe noi să nu ne conducă alţii, nouă să nu ne poruncească străinii!”. Bineînţeles, valabil pentru ei! Dar pentru noi, noi cei de la periferie, supuşi mişeleşte prin xenocraţie, poate fi valabilă zicala? Care ar fi soluţia europeană a acestei dileme? Se încearcă preluarea şi validarea teoriei lui Jurgen Habermas pentru constituirea unui stat constituţional democratic[15] şi chiar lansarea sintagmelor „patriotism constituţional” sau „cetăţenesc”, nelegat de criteriul etnic al descendenţei etnice[16]. Discursurile pe speţă ale actualului Preşedinte preiau uimitor de „copy-paste” acest concept. Şi mai surprinzător, unii leaderi a comunităţii maghiare, făcând notă disonantă cu formaţiunea lor politică, acceptă şi promovează asemenea idei pe o dezvoltare nu lipsită de partizanat, care presupune şi autoguvernarea etnică[17]. Numai că o asemenea soluţie pune în discuţie însăşi logica ideii de stat naţional, mai ales aceea a suveranităţii exercitate a acestuia, lezându-se inevitabil politica unităţii teritoriale. O asemenea viziune-cerinţă este oriunde în Europa, autoexcludere, exemplele Tirolului, Lombardiei, Cataluniei sau Ţării Bascilor fiind mai mult decât concludente.
Ideea regionalizărilor intrastatale nu este de origine europeană, în sensul dorit de unele minorităţi etnice. Exacerbarea ideologică naţionalistă primitivă are la bază nu doar o proastă înţelegere a sensurilor noilor concepte europene, ci mai degrabă o politică subterană distructivă a unor grupuri de interese, prea puţin îngrijorate de soarta propriilor etnii. Europa regiunilor visată de majoritatea separatiştilor nu este aidoma celei imaginată de J. Fouere[18], în „al treilea model”. A treia Europă, după cea a creştinismului şi naţiunilor, ar fi Europa regiunilor, ca bază de plecare în constituirea Europei federale. În opinia sa, nici o entitate regională n-ar trebui să depăşească 6 milioane de locuitori, număr estimat a fi optim pentru practicarea unei administraţii eficiente. Criteriul invocat de autor pentru a justifica regiunile derivă din ideea că modelarea atitudinii de ataşament ar fi mai sigură în sistemul de referinţă pe regiuni economice decât pe cel al naţiunii. Este însă cunoscut că regiunile economice au cel mai scăzut coeficient de coeziune, solidaritatea, dacă se poate vorbi de aşa ceva, bazându-se pe regula interesului contractual şi nicidecum pe ataşamente afective.
Patriotismul local reprezină în acest caz forţa de regionalizare. Nu este de mirare că o asemenea teorie generează, mai ales în ţările cu un grad scăzut de conştiinţă civică, mişcări politice hibride, fără anvergură dar sâcîietoare. Partidul Moldovenilor condus cândva de Constantin Simirad la Iaşi sau mereu anunţatul Partid al Ardelenilor al lui Sabin Gherman din Cluj, fac dovada unor asemenea deviaţii. Este rezultanta focalizării unor interese minore provenite din procesele de confiscare oligarhică a puterii locale. Este explicabil că în asemena circumstanţe, nevoia de „eliberare” față de forța constrângătoare a centrului se manifestă prin acţiuni centrifuge separatiste sau de autonomie extinsă. Europa încearcă însă să cupleze acest tip de populaţii pe criteriul intereselor comune pe termene şi aşteptări imediate sau limitate, racordate direct de hegemonia Bruxelles-ului. Cu cuvinte pe înţeles, sună cam aşa : „dacă nu sunteţi mulţumiţi de statutul vostru statal, veniţi direct la noi şi vă gestionăm conform dorinţelor voastre”.
Cooperarea transfrontalieră este cea care încearcă să producă fuziunea energiilor de coexistenţă într-un spaţiu delimitat de o frontieră juridică. Este evident că Europa, fie ea Veche sau Nouă nu va putea fi întregită decât prin depăşirea frontierelor sale interioare. Dar trebuie adăugat că depăşirea frontierelor nu înseamnă desfiinţarea acestora. Majoritatea, dacă nu chiar totalitatea actualelor graniţe au fost reconfirmate prin tratate bilaterale, consfiinţind în acelaşi timp separări (divizări) de regiuni istorice, formate de-a.lungul veacurilor, cu identităţi marcate în conştiinţa populaţiilor ce le locuiesc. Se acreditează ideea că organizarea şi recunoaşterea acestor regiuni transfrontaliere nu reprezintă doar o adâncire a schimburilor directe, ci şi o nouă politică cu privire la minorităţi, conferindu-le, în biunivocitate (dublu sens) funcţia de punte în procesul de apropiere dintre state[19]. Dar acest instrument de omogenizare hibrid, spunem noi, nu are voie să devieze în Guvernare Transfrontalieră. Relaţiile preponderent informale care se formează pe timpul schimburilor transfrontaliere, capătă încetul cu încetul fizionomii proprii de comportament juridic ele fiind identificate cu „politicile externe comunale” eliberate de concentrarea instituţionalizată structurală a statului. O asemenea idee, cu toată nobleţea ei, ascunde nocivitatea disoluţiei autorităţii statului. Zona cu regiunea de cooperare transfrontalieră, ca soluţie de creare a premeabilităţii şi difuziunii înţelegerii, poate deveni sursă de conflict virulent în cazul confiscării principiului de către anumite pan-idei cu vădită încărcătură iredentistă sau revanşardă – şi nu sunt puţine la nivelul Europei. În cazul României, sensul occidental al autoadministrării, descentralizării şi regionalizării transfrontaliere este frecvent convertit pernicios la sensul etnologic, autonomist şi separatist, cu predilecţie pe spaţiul Transilvaniei. De la Cooperarea Transfrontalieră la ingerinţe directe prin Guvernarea Transfrontalieră drumul duce direct spre uzurparea statalităţilor, convenirea cosuveranităţilor şi rehegemonizarea spaţiilor şi populaţiilor devenite libere de Constituţiile de bază, prin referendumuri circumstanţiale de tip catalunez ! În căutarea soluţiilor pentru o Europă Unită, regiunile şi regionalizările îşi produc definiţii şi înţelesuri noi funcţie de epocă, dar, după cum am mai spus, şi de interesele locale (zonale), generând o altă proiecţie, într-o dinamică turbionară, virusată şi adesea alterată.
Convenţia asupra viitorului Europei vorbeşte despre o Europă a Statelor Membre, dar admite posibilitatea constituirii logice, pe criterii de înaltă obiectivitate, a unor subdiviziuni regionale. Convenţia nu impune însă, nimic niciunui stat. „Eu nu văd o problemă în dezvoltarea regionalismului, care nu reprezintă un substitut pentru identitatea unei naţiuni, ci dă un caracter variat acestei identităţi, Nu sunt de acord cu premisa că Europa să devină o Europă a regiunilor. Nu acest aspect a fost luat în considerare în cadrul Convenţiei pentru viitorul Europei, unde dezbaterea continuă pe tema consolidării şi a extinderii, pentru o Europă a Statelor Membre, care să reflecte nevoile şi dorinţele cetăţenilor ei […] coborând mereu spre nivelul regional. […] Nu cred că trebuie să cerem României să adopte un model anume, ci acea formă de guvernare la nivel local care se potriveşte oamenilor şi nevoilor ţării “, afirma Sir Albert Bore, preşedintele Comitetului regiunilor[20].
Dacă regionalizarea îşi are, prin ultimele regândiri, o acceptare cât de cât argumentată şi se poate modera în contrapartidă cu soluţia subsidiarităţii, supraregionalizarea nu apare ca o alternativă ci, după generatorul acestei concepţii D. Darell, ea este noua paradigmă de lucru. Supraregiunile Europei reflectă, în opinia autorului, o tendinţă duală, paradoxală la prima vedere – către integrarea economică şi chiar politică a ţărilor, pe de o parte şi, simultan, către o autonomie mai mare a unor alcătuiri regionale mai mici, în cadrul cărora coeziunea socială şi culturală ar fi mai mare. Darell concepe supraregiunile ca fiind paradigme complementare la paradigma statului-naţiune în regândirea Europei. Este simplu de constatat că Darell încearcă să mimeze această conciliere între supraregiune şi stat-naţiune, el nefăcând altceva decât să apologizeze suprastatalitatea. Marile supraregiuni europene ar simplifica actul de guvernare asupra a 11 entităţi[21], sugerând o comprimare transistorică a diferenţelor diacronice. Adică, lăsaţi timpii istoriei deoparte, uitaţi sursele devenirii voastre, eliminaţi diferenţele de fus orar al dezvoltărilor specifice ce vă identifică şi translataţi-vă toţi în acelaşi conţinut spaţio-temporal al prezentului unic. Un model imposibil, spunem noi!
Însoţirea teoriilor asupra Europei viitoare, cu sensul devenirii naţiunilor, este obligatorie pentru extragerea unor concluzii. Constituirea Europei Unite, indiferent de forma de organizare nu va produce dispariţia diferenţierilor naturale. Nici supraregiunile, nici regiunile ca subrutine statale, nici cooperările transfrontaliere în constituirea agreată a regiunilor transfrontaliere, nu pot oferi alternativa naţiunii şi nici nu pot substitui specificitatea identitară a acesteia. Este o realitate a cărei complexitate nu poate fi substituită prin transferuri de modele teoretice, iar experimentele declanşate în diferite etape istorice au cauzat tot atâtea eşecuri, când au încercat prin căi de forţă să impună o utopie. Ceea ce se întâmplă şi nu înţelegem încă, reprezintă realităţi adevărate şi suntem obligaţi să le acceptăm. Europa viitoare nu va putea să elimine sentimentele de apartenenţă. Naţionalismele nu sunt identităţi artificiale. Ele nu pot fi reconfigurate prin mutaţii de laborator, păstrându-şi rezistenţa naturală. Identitatea unei naţiuni se opune instinctiv sensului uniformizant al continentalizării, în toate cele trei componente ale sale: biologică, culturală şi civilizaţională, în mod programatic, sistematic şi metodic. Structura naţionalismului autentic fondat pe principiul ontologic al legii supreme, îşi extrage existenţa din dreptul natural şi nu dintr-o ideologie academică. Toate ideile politice inventariate de noi reliefează existenţa Naţiunilor ca un dat al Creaţiei şi nu ca o invenţie a Omului.
Acest „jus naturale perene” este înscrisul identitar al naţiunilor şi nu poate fi desfigurat de nici o lege omenească. Opunerea la acest principiu este trufie de neiertat. Existenţa Naţiunilor îşi redobîndeşte astăzi mai mult ca oricînd importanţa prin recompunerea conţinutului său, prin convertirea în funcţionarea sa istorică a moralei şi justiţiei divine. De aceea se poate spune că integrarea Europei prin asimilare şi export de caracteristici identitare, este cel mai adesea percepută ca o agresiune asupra conştiinţelor naţionale.
Naţiunile sunt fiinţe colective şi ele nu pot fi depersonalizate. Fiecare naţiune europeană produce în forme şi proporţii diferite, valori, cultură, aport de civilizaţie. Dar o conştiinţă a valorii umanităţii poate chema la ordine gândirile primitive rămase agăţate în perversitatea instinctului de rasă. Cu siguranţă, Europa viitorului va fi o Europă a naţiunilor şi nu a populaţiilor, va fi o Europă a statelor naţionale şi nu a regiunilor. Dacă statele naţionale îşi vor reconfigura propria dominantă pe civismul activ, cu siguranţă vom identifica şi soluţia înlăturării, prin viitoarea Constituţie a Europei, a segregării prin apartenenţă la minoritate.
Sfârşitul colectivismului etnic este semnat de aderenţa naţiunilor la conceptul de solidaritate europeană şi la eliminarea oricărei forme de discriminare. Protecţia prin „minorizare”[22] este în faza reconsiderării ideologice, fiind mai degrabă un rezidual al societăţii decât un beneficiu al individului.
————————————————–
[1] Toffler Alvin şi Heidi, „Război şi antirăzboi – Supravieţuirea în zorii secolului XXI”, Ed. Antet, Buc., 1995, pg. 286-287.
[2] Ibdm (59) Lucrare monumentală de analiză sociologică a lumii la sfârşitului de secol XX
[3] Samuel Huntington, „The Clash of Civilisation” în Foreign Affairs, Summer, 1993, pg. 22-49.
El apreciază că „în viitor omenirea va fi în mare măsură modelată de şapte sau opt civilizaţii majore”. În concepţia sa, acestea sunt : civilizaţia occidentală, confuciană, japoneză, islamică, hinduistă, slav – ortodoxă, latino – americană şi posibil, africană.
[4] Zigmund Freud, întemeietorul psihologiei subconştientului
[5] Vezi Mircea Chelaru, “O posibilă soluţie”, Ed. Balec, 1993, pg. 94
[6] Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, refondată la 25 decembrie 1989 de către prof.univ.dr. Victor Crăciun este continuatoarea Ligii cu acelaşi nume fondată la1890 sub preşedinţia Ilustrului Barbu Delavrancea, şi condusă mai bine de 30 de ani de Marele Nicolae Iorga. Congresele Ligii Culturale, numite Congresele Spiritualităţii Româneşti au pus bazele Mişcării de Rezistenţă Identitară prin Spirit şi Cultură(R.I.S.C.), prin cele 21 de Rezoluţii anuale adresate întregii românităţi. Ca vicepreşedinte al Ligii Culturale şi membru fondator al Congresului am consolidat Mişcarea ca factor permanet de afirmare identitară a românilor de pretutindeni.
[7] Yehzekel Dror, politolog israelian, analist al globalismului galopant care a emis sintagma “statelor nebune”.
[8] A. Toffler, Opere citate, pg. 288
[9] Gabriel Andreescu, Adrian Severin „Un concept românesc al Europei federale” în„Reinventând Europa”, perspective româneşti, pg. 12
[10] Hellen Wallance „The instituţional setting : Five variations on a Theme” , în „Policy making in the European Union”, 4 Edition, Oxford University Press, 2000, pg. 6
[11] Cu referire la afirmaţiile administraţiei americane, în disputa cu liderii europeni opozanţi ai războiului pentru înlăturarea lui Sadam Hussein.
[12] David Robertson „The Penguin Dictionary of Politics”, penguin Book, London 1993, pg. 404
[13] Michael Rush, „Politics and Society. An introduction to political sociology”, Practice Hall, New York, 1992, pg. 35
[14] Michael Rush, Opere citate, pg.37
[15] Jurgen Habermas „Gelahmte Politik”, Der Spiegel nr. 23/1993, pg.55
[16] Ralf Dahrendorf, „Uber Deutschlande Rolle der Welt”, Der Spiegel, nr. 3/ 1993, pg. 22
[17] Marko Belo, Alocuţiune rostită cu ocazia simpozionului internaţional “Minorităţile naţionale, factor de echilibru în procesul democratic “, sub egida Ministerului Informaţiilor Publice şi Centrului European pentru Studii de Securitate G. C. Marshal, 20 mai 2003, Palatul Parlamentului, Sala I. C. Brătianu
[18] După Grigore Iulian „Geopolitica şi sociologia integrării europene, teorii şi doctrine”, în revista Euxin, nr. 1-2/1997, pg. 137.
[19] Dieter Blumenwitz, „Regionalismul transfrontalier – un instrument posibil de atenuare a conflictelor”, revista Strategii XXI, nr. 3/1998, Ed. AISM, pg. 36-38.
[20] În „Ziarul ” din 2 mai 2003, pg 3, interviu “Exclusivitate”, de Cristian Unteanu
[21] Idem 57, pg. 140
[22] Termen prin care dăm o anume semnificaţie tendinţei unor grupuri fără personalitate creativă, sau fără valenţe competitive de a se declara “minoritate” pentru a beneficia de o anume discriminare pozitivă, exploatând pervers conceptul de moderaţie şi toleranţă socială
Autor: Gen. (r) Dr. Mircea Chelaru
Sursa: Revista Art-Emis