Clasa politică românească s-a folosit de – dacă nu cumva chiar a provocat special – declanșarea aparent teribilului conflict între ministrul Justiției și procurorul general.
Clasa politică românească s-a folosit de – dacă nu cumva chiar a provocat special – declanșarea aparent teribilului conflict între ministrul Justiției și procurorul general, conflict cu potențial de a abate atenția publică de la orice altceva, pentru a vota, cum s-ar spune cât mai după paravan, legea care pecetluiește pe decenii jefuirea de către companii străine a principalei bogății a subsolului țării: gazele naturale din platoul Mării Negre. Jefuire, spre a nu ne mai încurca în termeni, căci, potrivit legii în cauză, din exploatarea acestei bogății România nu se va alege mai cu nimic!
Dacă nu era vorba de o jefuire, legea ar fi fost adoptată cu tam-tam și nu ar fi avut nevoie de un bruiaj de abatere a atenției publice. De altfel, despre semnificația legii spune aproape totul scorul cvasiunanim cu care a fost votată. În condițiile clivajului politic aparent existent, opoziția parlamentară, care între altele joacă deschis și cu zgomot cartea capitalului străin, nu s-ar fi situat la vot alături de majoritatea parlamentară decât dacă și aceasta din urmă făcea, în speța cu pricina, absolut același lucru. De fapt, pentru a fi drepți, doar majoritatea parlamentară, care probabil din motive vizând păcălirea electoratului propriu țintește să lase impresia că apără interesele românești, a făcut un penibil joc de glezne: după o alba-neagră cu legea respectivă, spre a crea senzația că păzește interesele țării, s-a repezit să voteze legea când tocmai fusese abătută atenția publică de la ea! Să fie clar: nu opoziția, ci majoritatea parlamentară avea nevoie de un bruiaj! Legea, dincolo de redevențele stabilite, presupusele impuneri suplimentare prevăzute și unele ficțiuni de indus în eroare – care nu aduc mai nimic în vistieria țării –, mai include și un amendament al opoziției parlamentare care stipulează înghețarea la nivelul actual a redevențelor pe întreaga perioadă a concesiunilor, adică pentru vreo cel puțin 30 de ani de aici înainte. E clar, nu?!
Aducerea obligatoriu în discuție a reglementărilor de fiscalizare a activităților offshore în contextul unei apropiate deschideri a acestor activități și, bineînțeles, adoptarea unei legi în domeniu au prilejuit lansarea în spațiul public a mai multor bazaconii, care includ interpretări în cheia unui târg politic. Acesta i-ar avea ca preopinenți, pe de o parte, pe dl Dragnea ca vânzător al intereselor României (în speță ale celor legate de gazele din Marea Neagră) și, pe de altă parte, pe concesionarii acestui gaz, care trag foloasele de pe urma intereselor încălcate ale României.
Ce vinde dl Dragnea în această ecuație? Se subînțelege că gazul poporului român! Ce primește în schimb? Cale liberă pentru legile justiției cu care, iarăși se subînțelege, scapă de pușcărie el și camarila lui și, practic, se pune capăt „luptei anticorupție”! Concesionarii gazului iau gazul și lasă România să se spele pe cap cu corupția sa! Care sunt interesele încălcate ale României? Păi, atât gazul, cât și lupta anticorupție! Cred că nici cele mai formidabile minți de matematicieni ai lumii nu pot rezolva ecuația respectivă! Căci, cu alte cuvinte, dl Dragnea, ca să-și salveze pielea, vinde gazul românesc: un act de o genialitate din zona divinului, întrucât vinde ceva de care nu dispune! Gazul românesc a fost concesionat (cel onshore din 2004, cel offshore din 2008) de către alții și de atunci aparține concesionarilor, și nu statului român. Deci, prima premisă este falsă: genialul Dragnea își scapă pielea vânzând ceea ce nu are! Premisa a doua este și mai falsă: concesionarii sunt atât de proști încât cumpără încă o dată ceea ce au deja! Și, presupunând că dispun de cheia justiției din România, o predau dlui Dragnea ca să nu le deranjeze cumva profiturile același Dragnea! Hai că-i tare! Deci Dragnea, mai tare decât toți, îi joacă pe degete pe americani, ruși și austrieci (ăștia sunt concesionarii!), iar aceștia apar în afaceri nu numai dezgustător de aserviți banului, dar și foarte proști! În fapt, indiferent ce ar viza dl Dragnea, acesta n-are în mână vreun as care să-i permită să „negocieze” cu stăpânii străini ai țării! Lucru care se vede de la o poștă prin politica de cadouri fiscale pe care a tot promovat-o față de capitalul străin, doar, doar de-i va intra în voie, cadouri de care acesta n-are deloc nevoie, având la dispoziție în România salariul mic, cel mai mic din Europa, precum și decapitanta externalizare fără fiscalizare a profiturilor (pe care nu o deranjează nimeni în România zilelor noastre).
Predecesori ai săi au vândut de mult pe nimic gazul românesc. Garagața pe care a făcut-o dl Dragnea cu prilejul fiscalizării exploatării gazelor offshore din Marea Neagră este doar pentru bieții săi votanți. Care nu prea înțeleg exact cum stau lucrurile. Indiferent cât din gazul exploatat va ajunge în România, consumatorii români vor plăti gazul concesionarilor străini, și nu cumva statului român! Mai direct spus, își vor cumpăra de la alții propriile resurse. Cu ce se vor alege în mod net din afacerea gazului din Marea Neagră? Din calculele difuzate de dl Dragnea în spațiul public, cică ar fi vorba de vreun miliard de dolari pe an în următoarele două decenii! De unde provine această sumă nu prea înțelege nimeni. Acum, din exploatarea a peste 10 miliarde mc de gaze naturale, statul român obține din redevențe nici 200 milioane de dolari. Pentru încă 5 miliarde mc (cât se estimează a fi producția offshore pe an în următoarele decenii) se mai pot adăuga vreo 100 milioane de dolari. Hai să zicem mai mult, întrucât ar urma să opereze și un impozit suplimentar în cazul vânzării gazului peste prețul standard stabilit. Deci, hai să zicem 200 milioane de dolari, deși ar fi o totală exagerare! De aici însă și până la 1 miliard de dolari este ca de la cer la pământ. În 20 de ani afacerea ar genera vreo 60 miliarde de dolari, din care România ar lua vreo 20 miliarde de dolari și concesionarii vreo 40 miliarde de dolari. Adică vreo 2 miliarde de dolari pe an concesionarii! Păi, dacă ar fi fost vorba doar de atât, nici n-ar fi venit! La asemenea proporții ar însemna că România se alege cu 1/3 și concesionarii străini cu 2/3. Or, în sistemul de concesiune/redevențe, după calcule pe baza tuturor cazurilor și în toate locurile din colonii, posesorul inițial de resurse (în cazul de față România) se alege cu o singură parte din 16-17 părți per total sau chiar cu numai o parte din 20 de părți, respectiv cu 1/7 sau chiar numai 1/10, și nu cu 1/3. Diferența este politichie. Pentru fraieri! Cu gazul din Marea Neagră, colonia România se va mai afunda puțin în noroi! Puțin, pentru că era deja vârâtă în noroi până-n gât!.
Autor: Ilie Serbanescu
Sursa: Romanialibera