Cred că una dintre cele mai antipatizate persoane publice din România de după decembrie ’89 este, astăzi, Gabriel Liiceanu. Eu îl văd pe podium la acest capitol, devansat cu certitudine de Traian Băsescu dar, la mare luptă pentru locul doi, cu Monica Macovei.
Poate părea un pic paradoxal: ce să caute un intelectual printre generatorii de resentimente de top într-un popor îndeobşte prietenos şi îngăduitor cu înţelepţii săi?
Hai, când e vorba de politicienii care i-au făcut viaţa amară şi ţara de ocară, mai treacă meargă. Dar un intelectual? Ciudat.
Explicaţia vine dintr-o particularitate a românilor pe care unii o critică, alţii o laudă: ei sunt extrem de toleranţi cu greşelile aproapelui dar se enervează şi devin aprigi la mânie când cineva îi ia de proşti şi face pe deşteptul încercând să-i ducă cu vorba. Au şi ei bâzdâcul ăsta.
Atâta vreme cât scria cărţi neutre şi poza în băiatul rupt în coate pe care nu-l interesează nimic altceva decât să se adape la izvorul de înţelepciune al lui Constantin Noica, românii îl apreciau şi se îngrămădeau prin librării să vadă cum arată un alt fel de scriitor decât Eugen Barbu, ori Adrian Păunescu, ori Vadim Tudor. Putea el deveni un posibil model postcomunist de urmat?
Când Liiceanu a publicat, pe 30 decembrie 1989, “Apel către lichele”, mulţi au jubilat ca la apariţia unui curcubeu peste cerul, cenuşiu de atâtea furtuni, al ţării. Când a elogiat, cu oarece patos ce părea sincer, regalitatea română şi pe Regele Mihai, nu la fel de mulţi, dar destui, l-au crezut descinzând direct din nobilul filon unionist purtător de identitate naţională, de tradiţii, de limbă şi de cultură autentice.
Anii care au trecut de la încolţirea acelor firave speranţe au devoalat, însă, un personaj mult mai puţin idealist şi exemplar decât a dorit el să lase impresia că ar fi. Extrem de interesat de propria bunăstare materială şi de propria statuie (de la cioplirea căreia tot mai mulţi se retrăgeau), narcisist până la limita maladivului şi cu o intoleranţă faţă de unii la fel de exaltată ca şi simpatia faţă de alţii, a reuşit să atragă o imensă antipatie, de care vorbeam la început. O imensă antipatie nu doar din partea unor somităţi (Herta Muler, Adam Michnick) )care l-au îndrumat cu un sarcasm fin către adevăratul lui loc în societate, undeva pe strapontină cât, mai ales şi mai manifest, din partea oamenilor simpli care, cu geniul lor spontan şi nesofisticat l-au caracterizat extrem de cuprinzător, cu un singur cuvânt: Liicheanu.
Domnul Liiceanu, un personaj egolatru, intolerant şi partizan, pătimaş până la grotesc în exprimarea acestor tuşe personale, a adus de-a lungul ultimilor ani multe probe întru confirmarea lor. De la modul în care şi-a tratat propria familie şi până la dispreţul grobian faţă de propriul popor (mai ales faţă de seniorii acestuia), trecând prin idiosincrasiile faţă de colegi de breaslă şi personalităţi care nu-i convin, s-a portretizat însuşi în perfectă consonaţă cu eticheta pe care i-a pus-o poporul: o lichea.
Scuze pentru duritatea termenului. El este dur doar atunci când este acoperit de realitate. De-asta sună dur acum, aplicat lui Gabriel Liiceanu: pentru că, subiectul, îi dă o maximă consistenţă.
M-a indignat şi provocat să scriu aceste rânduri o nouă luare de poziţie a domnului Liiceanu în apariţia sa de la DIGI 24. Nu faptul că l-a criticat, cu o câinoşenie turbată, pe Tudorel Toader m-a revoltat. E treaba oricui să creadă orice despre oricine. M-a scos însă din minţi persoana pe care a lăudat-o, în contrapartidă, ca să-şi susţină filipica şi să-şi depăşească aporia: Cristi Danileţ! Să apelezi, într-o pledoarie pentru morală şi dreptate, la un derbedeu ca la o cârje, asta seamănă foarte mult cu Traian Băsescu primind salba de aur de la Bercea Mondial.
Nu e prima oară, însă, când Gabriel Liiceanu “eticizează” astfel, ne dă lecţii de morală folosindu-se de derbedei. Tot el ni-l prezenta pe marele prestidigitator cu voturile de la Paris, Teodor Baconski, ca pe un exemplu de politician de care ţara are nevoie, de alegere bine făcută. Alegere făcută de către cine? De către, evident, antipatizatul numărul 1 al României, Traian Băsescu.
Căruia severul moralist Gabriel Liiceanu, omul care pretinde că are anvergura şi patriotismul de a ne invăţa să deosebim binele de rău, în spunea cu glasul său, îi lingea cu limba sa, în 2014, următoarele:
“Dumneavoastra ati spus in cuvantul pe care ni l-ati adresat ca nu stiti daca ati fost la inaltimea exigentelor macar a unei parti din intelectualitatea romana. Fac parte din acei carora li s-a lipit eticheta de ￂintelectual al lui Basescuￂ si as vrea sa spun cu aceasta ocazie ca ati fost la inaltimea unei bune parti a intelectualitatii din tara asta. (…) Asta inseamna tocmai ca s-au recunoscut cu valorile lor in activitatea dumnavoastra”. “Timp de 10 ani cat ati fost, sunteti presedintele Romaniei, nu ati facut decat sa ne asezati pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele in chip matur al Romaniei, trebuia sa ne asezam. Si pentru asta va multumim“.
Nu vomitaţi! Vă rog! A fost demult!
Dar ţineţi minte şi feriţi-vă, dragi compatrioţi, de astfel de oameni. De liicheni.
Ei sunt fuduliile promiscuităţii morale. Şi au, actualmente, un lider!
Sursa: Contele de Saint Germain