Să furi idei din cărţi străine este un plagiat, dar să furi idei din manuscrisele Învăţătorului tău – şi să nu mărturiseşti – este un adevărat paricid.
Din nefericire, în cultura noastră filosofică actuală a coborât un soi de fudulie luciferică, un diabolic orgoliu, marcat de toate păcatele intoleranţei manicheiste ale „catharilor” (nu întâmplător, N. Steinhardt i-a botezat definitiv „catharii de la Păltiniş”), subliniind obsesia puristă („purgativă”, după expresia dragă lui Gabriel Liiceanu – G.L. – ) a unei secte filosofice apatride, agresiv universalitate, potrivnică faţă de tot ce este românesc. Între aceştia, desigur, cel mai violent nestăpânit este G.L., cel care până la Humanitas (nume de asemenea luat de la o colecţie de prestigiu a editurii Junimea din Iaşi!), nu a reuşit să se instaleze în nici unul din compartimentele culturale: învăţământ, cercetare, etc.
Ceea ce îl caracterizează funciar pe G.L. este o tentaţie orientală de a-şi exhiba erudiţia, aristocratismul cultural, sentimentul distanţei, unicitatea originalităţii şi, nu în ultimul rând, dispreţul faţă de truditorii netalentaţi, neoriginali, care nu sunt în stare decât să plagieze pe alţii, întreţinând o falsă cultură academică. Aşa s-a întâmplat cu negarea integrală a contribuţiei unor mari dascăli ai săi, de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, precum: Al. B., G. V., G. A. C., ş.a., ca şi la Facultăţile de Filosofie ale celorlalte Universităţi din ţară. Pe toţi aceştia, cât şi pe alţii – deschis sau în mod laş – G.L. i-a acuzat de ignoranţă în filosofie, cât şi de plagiat!
S-a întâmplat că în 1975 – Vae victis! – G.L. să-şi publice teza de doctorat Tragicul – o fenomenologie a limitei şi depăşirii.
Cartea a avut darul de a impresiona pe majoritatea celor din generaţia noastră, crezând – în mod sincer atunci! – în bogata informaţie, în distincţiile inteligente şi inedite, ale autorului care, după ce absolvise filosofia, mai avusese răgazul de a urma şi studiul limbilor clasice. Numai că …, folosind o expresie a lui Sören Kierkegaard, atunci a avut loc cutremurarea Pământului: la Iaşi, locuia domnişoara G.S., lector univ. dr. la Catedra de Limba germană a Universităţii Al. I. Cuza, prietena şi confidenta regretatului filosof Constantin Noica, gazda binevoitoare şi primitoare a acestuia, ori de câte ori poposea în dulcele târg …D-ra G.S. era vecina mea, îmi ştia preocupările şi firavele mele reuşite şi dorea, din toată inima, „să mă prezinte distinsului filosof”, care îşi arătase sincera curiozitate de a mă cunoaşte, probabil cu aceeaşi intenţie paideică pe care a cultivat-o constant şi responsabil. M-am simţit dator, în această împrejurare, să remarc proaspăta reuşită a „colegului” bucureştean G.L., când d-ra G.S. mi-a replicat, cu toată vehemenţa, să-mi schimb opiniile, deoarece (citez din memorie): „Domnul Noica plânge, în urma apariţiei acestei cărţi, din cauză că „iubitul copil”, cum îi spune d-lui – nu îl citează nicăieri în lucrare, deşi d-sa i-a dat manuscrisele „Ontologiei”, pe care G.L. le-a folosit copios în interpretarea tragicului!”
Neîncrezător în această mărturie, m-am repezit la cartea lui G.L. şi am aflat – cu o râncedă stupefacţie, ca în faţa unui gest imund – că, într-adevăr, lucrurile stăteau exact aşa cum mi le prezentase d-ra G.S. O cruntă bănuială mi-a străluminat fiinţa: să fi sperat, oare, G.L. că, în condiţiile istorico-politice date, „Ontologia” nicasiană nu va vedea niciodată lumina tiparului? Sau – un gând şi mai năpraznic! – spera, oare, G.L. în însăşi dispariţia fizică a firavei alcătuiri pământeşti a Filosofului? Cum rămânea, atunci, cu nemurirea sufletului?
A vrut Dumnezeu, însă, ca Filosoful să-şi dea obştescul sfârşit, numai cu 12 ani mai târziu, în toamna lui 1987, după ce ne-a mai înzestrat cu alte giuvaeruri filosofice şi, mai ales, cu Devenirea întru fiinţă, tratatul său de ontologie, în anul 1981, prin care multe lucruri şi fapte se vor lumina!
Toate acestea petrecute, m-au determinat să cuget la condiţia (statutul) plagiatului în filosofie, pentru că nu era uşor nici măcar să crezi că – şi în filosofie – se poate plagia. Rezumând lucrurile, am ajuns la următoarele concluzii: în filosofia sistematică – aceea care desfăşoară categorii, definiţii esenţiale, logici speciale – se pot plagia: idei-forţă, structuri interpretative, scheme logice, judecăţi de valoare, integrări în sisteme, etc. Orice carte de filosofie sistematică este un sistem subiectiv de judecăţi şi, de aceea, pretinde orgoliul autorului, originalitatea; în istoria filosofiei, care are ca finalitate prezentarea cât mai obiectivă (aproape ca în ştiinţele pozitive) a autorilor, a operelor în cronologia şi în desfăşurarea principalelor idei, cât şi a comentariilor sau monografiilor ce s-au scris despre aceiaşi autori şi despre aceleaşi opere etc., aşadar, în istoria filosofiei nu se poate plagia. Exemplaritatea însăşi: Hegel. Aproape toţi filosofii prezentaţi în Prelegeri de istoria filosofiei seamănă leit cu ceea ce analizase un Tennermann, în multele sale volume de istoria filosofiei, dar nimeni nu poate susţine – fără a nu cădea în ridicol – că Hegel l-a plagiat pe Tennermann, etc.
Când este vorba, însă, de filosofia sistematică a categoriilor lucrurile stau exact pe dos, adică plagiatul poate fi prezent la tot pasul. Adică exact ca în Tragicul – o fenomenologie a limitei şi depăşirii a lui G.L.
Odată cu apariţia, în anul 1981, a Ontologiei lui Constantin Noica Devenirea întru fiinţă, cu cele 2 volume (Încercare asupra filosofiei tradiţionale, vol.I şi Tratat de ontologie, vol.II), fapta lui G.L. apărea în toată goliciunea ei. Acum se putea vedea limpede (deşi, semne existau de mai înainte, de la apariţia altor cărţi ale lui Noica ca: Sentimentul românesc al fiinţei; Spiritul românesc în cumpătul vremii; Cele şase maladii ale spiritului, etc., că structurile interpretative fundamentale din Tragicul … erau „preluate”, adesea ad litteram, din ampla, diversa şi fecunda ontologie a marelui cugetător Constantin Noica. Dar să apelăm la punerea în paralel, sau – cum se spune – la punerea pe două coloane a lucrărilor în discuţie, pentru a vedea şi înţelege de către toţi acei pe care G.L. îi consideră „proşti”, „inculţi”, „nepurgaţi”, etc.
Să luăm faptele în ordine onto-logică, şi nu în cea cronologică. În acest sens, paradoxal, dar conform realităţii şi cu toată evidenţa, anul 1981 se află înaintea anului 1975 (!), căci, altfel, ar trebui să împărtăşim ideea absurdă (imposibilă!) că Noica l-a plagiat pe G.L., ceea ce, desigur, este însuşi nonsensul. Aşadar, în vol.I din Devenirea întru fiinţă analizând dominantele filosofiei tradiţionale, Noica evidenţia, pe 166 pagini, rolul structural definitoriu pe care l-a jucat în întreaga istorie a filosofiei cercul (gr. nostos) (Cap.I, p.13-31, Cercul în conştiinţa filosofică; Cap.II, p.33-126, Cercul în filosofia spiritului; Cap.III, p.127-159, Cercul în filosofia fiinţei).
În vol.II al Tratatului de ontologie, Constantin Noica spunea clar şi simplu: „După ce i s-a luat tot filosofiei, ea a rămas cu o singură problemă de început: „fiinţa …” (Introducere, p.167). Aflat el însuşi sub influenţa lui Hegel, şi detaşându-se de Platon, Aristotel şi Heidegger, filosoful român observa simptomatic, definitoriu – şi aceasta este una din contribuţiile sale remarcabile – că este vorba despre „fiinţa întreită, ca general, individual şi determinaţie, toate inerente fiinţei, care e totuşi una” (p.168). Regretatul filosof al acestei jumătăţi de secol xx, va numi această triadă ( aflată sub luminile trinităţii) „modelului fiinţei” (permanenţă nicasiană, /de / aflat şi în Sentimentul românesc al fiinţei, 1976, în Scrisori despre logica lui Hermes, 1986), conchizând profund şi caracteristic: „ontologia nu întemeiază numai toate disciplinele filosofice, cu cei trei termeni ai săi, ci exprimă în fond viaţa spirituală, cu înţelesurile acesteia oricum manifestate (în cunoaştere, în artă, în comportare), semnificând, direct sau indirect, tot ceea ce este procesualitate reală ori ideală” (ibidem, p.169-170).
Aşadar, modelul ontologic este: I (individualul) – D (determinaţiile) – G (generalul), după cum „tensiunile” interne dintre cei 3 termeni au dat cele 6 precarităţi (maladii) ale spiritului: catolita – acatolita; horetita – ahoretita; totedita – atotedita). Modelul fiinţei este, deci, o altă structură fundamentală (I-D-G) cu care Noica a operat în majoritatea lucrărilor sale filosofice. În Tratat ea este desfăşurată pe 82 pagini ( p.244-326).
Cea de-a 3-a structură fundamentală a gândirii lui Noica este Limita (gr. Pèras). Stricto sensu, în Tratat de ontologie, filosoful o abordează expres de la p.228 la p.244: § 15. Fiinţa din lucruri este o imitaţie, dar una ce nu limitează! Este cu totul evident, însă, că toate paragrafele anterioare, paragraful concluziv (§ 15), începând de la p.190, slujesc aceleiaşi idei. Astfel: § 6. Tot restul are parte de fiinţă, în sensul deschiderii către ea; § 7. Dar deschiderea către fiinţă nu se face fără o închidere; § 8. Ce înseamnă o închidere ontologică; § 9. Închiderea ce se deschide este situaţia originară: un „semenentis”; § 10. Închiderea ce se deschide implică tensiune, distensiune, câmp; § 11. Închiderea ce se deschide ca tensiune: pulsaţia fiinţei în lucruri; § 12. Închiderea ce se deschide ca pulsaţie temporală; § 13. Închiderea ce se deschide ca distensiune spaţială; § 14. Temporalitate, Spaţialitate, Câmp. Fiinţa din lucruri este eterogenă.
Viziune a „devenirii întru fiinţă”, concepţia lui Noica arăta pe toate palierele logico-istorice, de la Heraclit şi Parmenide la Husserl şi Teilhard de Chardin, etc., în ce constă „o limitaţie care nu limitează”. Noica făcea distincţia esenţială, relevând că „limitaţia ce doar limitează va fi tocmai dovada nedesăvârşirii” (op. Cit., p.235) trecând-o prin tabela kantiană a categoriilor, fiinţa îşi revelează, dimpotrivă, caracterul ei deosebit, acela „de a fi o limitaţie ce nu limitează” (p.229). Filosoful exemplifică prin „limitaţii de ordin superior”: sensurile şi legile, binele în locul răului, frumosul în locul urâtului, etc. „Toată cultura omului tinde să transforme limitaţiile ce limitează într-unele ce nu limitează” (p.232). Libertatea omului însuşi, când se manifestă sub chipul creaţiei, „e ultima limitaţie ce nu limitează a omului” (p.244).
Acestea sunt gândurile inconfundabile ale Învăţătorului, puse pe hârtie încă din anii domiciliului forţat (1950, Muscel), citite în manuscrise de către învăţăcel, dar despre care, până în 1983 (Jurnalul de la Păltiniş), el s-a prefăcut ani de zile că nu ştia nimic. Întrebarea care se pune în chip firesc este: regăsim, oare, ceva din aceste gânduri definitorii, sau măcar mărturisirea, în treacăt, despre această operă a Maestrului, în lucrarea Tragicul … a lui G.L.? Da, regăsim toate ideile, structurile ontologice, dar niciunde nu găsim numele lui Constantin Noica!
Să urmărim aceste structuri ontologice – îndeaproape – în succesiunea , cu totul „originală” din Tragicul: încă din subtitlul lucrării, „o fenomenologie a limitei şi depăşirii” (sublinierile ne aparţin T.G.), G.L. se instalează fidel în conceptul II al ontologiei lui Noica (Tratat, § 15, „Fiinţa din lucruri este o limitaţie, dar una ce nu limitează”!). În mod concret, Tragicul se desfăşoară succesiv pe palierele: I „Geografia fiinţei”; „Cele trei paragrafe ale fiinţei”; „Determinarea tragicului în limitele geografiei fiinţei”; (p.35-47) (Toate acestea sunt în esenţă, ceea ce ne spune Noica despre Fiinţă şi despre „Modelul fiinţei”!). II. Limita (gr. Pèras): „Atitudini faţă de limită”: tragicul anulat … prin estomparea limitei; … prin relativizarea limitei; postularea lui dincolo … disoluţia individului într-un adevăr mai înalt; … obedienţa la limită;… limita meritată, etc. (Tragicul, p. 48-78) (Toate distincţiile acestea sunt limpede reliefate în Ontologia lui Noica!). Toate exacerbările „Modelului fiinţei” (faţă de Individual – totedită – atotedită; faţă de Determinaţii – horetită – ahoretită, faţă de General – catolită – acatolită) fuseseră relatate de Filosof în Sentimentul românesc al fiinţei, Spiritul românesc în cumpătul vremii, Şase maladii ale spiritului, etc. Şi aveau să fie reluate – altă permanenţă – în Scrisori despre logica lui Hermes.
III. Cercul (Nòstos). În Tragicul, tema aceasta nicasiană (vezi vol.I din Devenirea întru fiinţă, în întregime) este desfăşurată în Secţiunea 0 (Schiţă pentru o hermeneutică a „Nostos”-ului) – Secţiune ilustrativă II) în care distingem prezenţa covârşitoare a distincţiilor şi sensurilor introduse de ontologia lui Noica: Nostos-ul ca ordinea ce se regăseşte pe sine (Odiseu); Nostos-ul uitat şi pierderea fiinţei de sine („Corabia beată”); Nostos-ul ca împlinire şi adevăr devenit – Atenţie! – (Fiul risipitor).
Oricine este cât de cât familiarizat cu opera lui Noica ştie cât de mult a însemnat pentru regretatul Filosof, această temă de preferinţă: fiul risipitor, fratele! Dar, în Tragicul, nici un cuvânt despre Constantin Noica, despre manuscrisele sale încredinţate spre lectură „copilului iubit” G.L. înainte de 1975!
Subsecţiunea II. „Nostos-ul ca regăsire a naturii” se desfăşoară pe aceeaşi linie de plagiat execrabil, indigest, paricid, adică exact: „natura ca regăsire a originii”(Edenul); „natura ca transcendentalitate” (Arcadia); „natura reinterpretează esenţa ca Unul” (Insula); „sânul naturii” şi nevroza Spiritului Lumii” (Mitul vârstelor); Atenţie, iarăşi! – „Omul descoperă natura ca pe sinele său mai adânc” (Francisc din Assisi).
Dacă la atâtea elemente doveditoare asupra furtului nedeclarat ( nu apare niciodată, nicăieri, nici măcar în treacăt, numele lui Constantin Noica!) mai adăugăm utilizarea – nu doar a importantelor distincţii conceptuale ale ontologiei acestuia – dar şi a acelor cuvinte măiestre pe care numai Noica le-a scos în lumină, din rostirea filosofică românească, precum prepoziţia întru (vezi în Tragicul, la p.29 şi urm.). „Dacă filosofia trimite finitul la infinit, … partea la întreg, pe „în” la „întru” … ”, sau altă idee fundamental nicasiană: „… strădania aparent paradoxală către un adevăr lipsit de temeiul exactităţii (ibid.) etc., avem în toate splendorile ei, opera originală, a filosofului unic al culturii noastre contemporane, „purgatul” G.L. Restul este, cum recunoaşte chiar el, „Secţiune ilustrativă I. II” ş.a.m.d.
De altfel, cât de original poate fi un reprezentant tipic al semidoctei arrogantia (ca să parafrazăm titlul nobil al cărţii lui Nicolau Cusanus De docta ignoratia), ne-o poate dovedi şi faptul grăitor de la sine, că cea de-a doua „carte” a lui G.L. Introducere în politropia omului şi a culturii (Atenţie! Apărută în 1981!) se instalează tot sub structurile ontologiei lui Noica: Cercul (la G.L. „omul odiseic”) şi Limita (la G.L. „omul ahileic”, „simbolismul limitei în artele plastice” etc., chiar dacă amestecul frust şi infantil de subiecte vrea – cu orice preţ – să ne dea o „filosofie a culturii şi a simbolului” aflată sub zodia „mai profundă” a lui Heidegger ( a se vedea articolele „Opera de artă ca simbol al luminării şi ascunderii” sau „Jurnalul heideggerian”. În această a 2-a carte, David Armeanul, Francis Bacon, Kierkegaard sau Unamuno sunt adunaţi stângaci într-un împreună ştiut numai de catarhul G.L. În această zonă a cărţii asistăm, reiterat, la acea umilire a limbii materne – limba română (incapabilă, după mintea catarhului renegat, să exprime adâncimile limbii lui Sein und Zeit!).
Nici în această culegere de articole, din 1981, C. Noica nu era „demn”să-i apară numele, chiar dacă tot ceea ce a întreprins învăţăcelul zelos – dar perfid ca orice paricid – se află sub bolţile cugetării şi scriiturii Filosofului. Într-un esenţial şi frumos eseu intitulat Maestrul şi iedera (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988), profesorul Achim Mihu de la Universitatea din Cluj-Napoca releva – cu multă eleganţă – condiţia de plantă târâtoare, lingavă şi căţărătoare, a operei lui G.L., faţă de spiritul vertical, creator al lui Constantin Noica.
Chiar dacă în Tragicul, punea ca motto un frumos text (de asemenea manuscris!) din Petru Creţia, care recomanda „să nu ai pripa soroacelor” (!), odată cu apariţia ontologiei lui Noica, în 1981, pe G.L. îl înghesuie spaima de a fi divulgat, dezvăluit, prins ca autor al celei mai mari spargeri culturale româneşti: plagiatul din Opera manuscrisă a Maestrului – C. Noica. Ca urmare, G.L. se grăbeşte (dar, graba strică treaba!) să publice celebrul său Jurnal de la Păltiniş. Trecând peste figura lui de „note de curs” luate conştiincios trebuia – mai e nevoie de demonstraţie? – să fie o reparaţie (târzie), oricum o recunoaştere (deşi la modul ocolit, nesincer, ca imputaţie!) valabilă măcar în ochii creştineşti ai celui păgubit, adică ai propriului părinte spiritual, o recunoaştere a plagiatului!
Dar, stupoare! Nici aici n-a fost să fie aşa. Căci, şi aici, „copilul mult iubit”, G.L. a procedat la un fals de proporţii inimaginabile: în loc să recunoască faptul că el se hrănea cu ideile şi cuvintele Filosofului, încă de prin anii 1966-1970 (a se vedea şi sesizarea lui Achim Mihu, în op. cit., p.170) – deci oricum înainte de 1975, când apare Tragicul – G.L. îşi începe zănatecul şi orgoliosul jurnal (când credeţi?!) la 21-24 martie 1977 (?!).
De la o astfel de recunoaştere târzie a gestului său imund, G.L. trece la o imputaţie deschisă, făcută lui C. Noica (că doar şi Filosoful a scris Despărţirea de Goethe, nu?!) de a fi intrat în conflict cu „modelul paideic” predicat, de a nu mai fi la înălţimea orbitei culturale, la care s-a putut ridica numai el, G.L., de a nu fi lăsat să divulge plagiatul şi impostura lui T. Gh., şef de catedră (?) la o Facultate de Filosofie, în marginea lui Heidegger şi a filosofiei contemporane în genere – gestul acesta care mie îmi părea „purificator şi moral …” (p.224).
Nemaiţinând seama de „rugămintea apăsată” a Filosofului, G.L. a scos nu demult o a doua ediţie a Jurnalului (aşadar, nu a Tragic-ului, a Politropiei !). Să fie aceasta încă o recunoaştere a plagiatului? Oricum G.L. trece de la imputaţie şi încălcarea rugăminţii Marelui dispărut, Constantin Noica, şi în această a doua ediţie pune semnul egalităţii între acel T. Gh. incriminat în jurnal şi numele semnatarului acestor rânduri, pe care dreptul la replică l-a îndemnat către această necesară dezvăluire a operei lui G.L.
Împotriva otrăvurilor geloziei sale nefilosofice, împotriva fuduliei sale găunoase, de satâr neputincios, care pândeşte din tufele pălămidei acelei minima moralia, trebuie arătat că întregul său demers cultural este o crispare, un ţipăt de nagâţ care se închipuie deasupra capului tuturor acelora de la care s-a hrănit tot timpul şi se mai hrăneşte încă, fie că aceştia se numesc: C. Noica, Simina Noica, Petru Creţia, Thomas Kleininger ş.a.
Întreaga sa operă suportă un efect de caducizare, o accentuată îmbătrânire, un declin evident care ne arată o trecere accelerată de la plagiat programatic la omor ritual: de la Tragicul la Politropie, de aici la Jurnal, de la aceasta la Epistolar şi mai spre final, la Dialoguri de seară şi Cearta cu filosofia. Absolut în toate, el se suie în spatele celor mari, prin susţinute acte de trădare, punând în practică omorul ritual paricid. G.L. ne spune – fără trucuri! – în Jurnal: „Morala acestor pagini … este că gândirea reprezintă un act originar al fiinţei umane, care nu poate fi trăit prin delegaţie, trebuind de aceea să fie dobândit prin „crimă”. În lumea spiritului, „crima” devine cea mai înaltă formă a afirmaţiei, conferind victimei un moment de supremă beatitudine” (p.239). Necreştinească filosofie, iar furtul rămâne tot furt! După cum, crimă perfectă nu este! De altfel, cine altul decât Liiceanu putea să ne îmbogăţească spiritul cu un Apel către Lichele?! Într-adevăr, cine se aseamănă se adună. Ce tristă (dar dreaptă) ironie a numelui său predestinat : LICHEA-nu!
Autor: prof. univ. dr. Tudor Ghideanu
Sursa: Melidonium