Într-un articol din „International Herald Tribune“ (Another banana republic, 10 noiembrie 2010, p. 9), Nicholas D. Kristof scrie despre o noua tara intrata în clubul asa-numitelor banana republic. Sunt de notorietate inegalitatile economice care caracterizeaza tarile din aceasta categorie. În astfel de plutocratii un procent infim dintre cei mai bogati acapareaza mai mult de 20% din placinta nationala. Despre ce noua tara este vorba în articolul mai sus mentionat? Ei bine, Statele Unite se pot mândri cu o asemenea performanta (potrivit opiniei autorului editorialului), în conditiile în care 1% dintre cei mai bogati americani duc acasa aproape 24% din câstiguri (o crestere rapida în comparatie cu anul 1976, 9% fiind procentul veniturilor pentru cei mai privilegiati 1% în acel an). În acest context, ne spune Nicholas Kristof, Statele Unite au în prezent o inechitate în ceea ce priveste distributia bogatiei ce întrece traditionalele tari bananiere ca Nicaragua, Venezuela sau Guyana. Tema inechitatilor economice din cadrul unei societati a fost si va ramâne un subiect delicat, sensibil.
În spatiul discrepantelor economice halucinante (ma refer la România noastra), asemenea abordari genereaza valuri de critici venite din partea celor care profita sau se strecoara cu usurinta prin spatiul economic autohton. si la noi „cei mai bogati 0,6% dintre contribuabili au câstigat în medie de 116 ori mai mult decât cei mai saraci 34% dintre românii care au înregistrat venituri salariale“ (potrivit Cristian Orgonas, businessday.ro, citat de Dan Ungureanu, Sconcsul platinat: legatura dintre salarii, deteriorarea democratiei si noul pol crestin-democrat, blog.revistacultura.ro, 25 octombrie 2010). si aici 3% dintre cei care o duc foarte bine câstiga aproape tot atât cât cei 80% saraci ce îngroasa rândurile amarâtilor autohtoni. Numai ca dezbaterile pe aceasta tema sunt sporadice, primite cu exclamatii zeflemitoare sau taxate ca fiind scrieri la comanda (o categorie a intelectualilor de stânga se coace încet dar sigur si probabil în scurt timp va acoperi tonul dogit al profitorilor oricarei forme de putere, care se lupta din rasputeri sa mentina actuala stare de fapt extrem de multumitoare financiar pentru multi sinecuristi de profesie).
Daca românii ar urma exemplul prezidential si ar munci câte 16 ore pe zi, atunci poate munca lor s-ar reflecta mult mai bine în discrepante si mai mari între minoritatea bogatilor si majoritatea celor saraciti (este mult mai evident la noi decât aiurea faptul ca profiturile se capitalizeaza, iar pierderile se socializeaza). Cum cetatenii României se încapatâneaza sa munceasca doar 8-10 ore pe zi (privita pur declarativ, harnicia ca valoare calitativa si cantitativa pare a fi doar apanajul politicienilor si a câtorva înalti functionari autohtoni, obligatoriu numiti, pentru ceilalti care nu sunt asa de vocali în a-si declama puterea de munca se pare ca lenea le e calificativul aplicat de catre cei care se lauda cu orele nesfârsite de munca), atunci statul se poate lipsi de „lenea“ lor providentiala si acestia ar face bine daca s-ar gândi sa plece sa-si caute norocul prin lumea cea larga. Daca nu ar fi triste asemenea remarci ele ar ramâne o sursa inepuizabila de amuzament. Numai ca perpetuare unor inegalitati de o asemenea amploare (cu un nivel al salarizarii minime în stare sa produca frisoane) naste imensa frustrare si tensiune sociala, iar regimurile constitutional-pluraliste, cum se pretinde a fi si al nostru, slabesc prin perpetuarea unor asemenea practici.
Ne-o spune Raymond Aron în „Democratie si totalitarism“ (All Educational, traducere de Simona Ceausu, Bucuresti, 2001) atunci când scrie despre coruperea regimului constitutionalist-pluralist al Republicii de la Weimar, pentru ca da, crizele, de orice natura ar fi ele, au cauze precise care pot fi identificate si diagnosticate. Prabusirea Republicii de la Weimar si ascensiunea national-socialismului rezida în coruptie „datorita unei oligarhii excesive sau datorita unui exces de demagogie“ (p. 124), ceea ce ar permite unei minoritati sa manipuleze institutiile si sa le împiedice sa realizeze guvernarea cetatenilor (p. 125). Oligarhie excesiva, demagogie, institutii manipulate, suna cumva nelalocul lor asemenea asocieri de cuvinte transportate în spatiul românesc? Daca un asemenea proiect de societate precum al nostru de azi nu este supus unor critici severe din partea cetatenilor, asta nu se întâmpla pentru ca nu ne-am afla în fata unui regim corupt sau pentru ca cetatenii români ar asocia mecanismul guvernarii actuale cu producerea reformei statului, dimpotriva, anomia cetatenilor în raporturile cu reprezentantii lor (guvernantii) rezida în traditionala noastra lipsa de coeziune sociala (se poate si mai rau ramâne o zicala româneasca ce se aplica în orice timp si în orice fel de guvernare ).
În continuarea articolului din International Herald Tribune, Nicholas Kristof citeaza dintr-un studiu realizat de Robert H. Frank (Cornell University), Adam Seth Levine (Vanderbilt University) si Oege Dijk (European University Institute). Potrivit cercetarilor întreprinse de acestia, inechitatile sociale induc o stare de tristete în rândurile populatiei, cresc rata divorturilor, genereaza esecuri scolare, conduc catre o stare de lehamite si zadarnicie, inegalitatile nefiind doar o simpla problema economica, ci o chestiune ce tine de demnitatea si fericirea umana. De asemenea, polarizarea economica distruge sentimentul uniunii nationale încurajeaza polarizarea politica. Aici, unde fericirea si demnitatea umana ramân deziderate tot mai greu de atins, dezbaterea serioasa pe tema inechitatilor economice lipseste. Exemplele ridicole expuse de cei aflati de partea fericitilor tranzitiei (economic vorbind), cu saracii României în rol de spoliatori ai bogatiei nationale (protectia sociala într-o tara saraca ar secatui un buget numai bun de contabilizat în firmele si buzunarele celor ce muncesc câte 16 ore pe zi si stiu tot timpul sa câstige), sunt în stare sa înabuse din fasa orice discutie serioasa.
Autor: AURELIAN GIUGÃL
sursa:revistacultura.ro