Eseul pe care vi-l propun pornește de la două cărți: Acest virus care ne smintește, de Bernard Henri-Lévy, ed. Act și Politon, și Epidemia ca politică, de Giorgio Agamben, Alexandria Publishing House[1], apărute firește în ultimele luni. Nu este vorba despre o recenzie, ci de încercarea de a aduce în prim plan o abordare a chestiunii Pandemiei într-un mod care lipsește cu desăvârșire în spațiul nostru public, spațiu suferind de grave alergii la Idee. În alte țări, iată, mari filozofi se pronunță asupra maladiei, tocmai pentru că ea, în marele război ideologic actual, are implicații și explicații care depășesc cu mult cadrul strict medical. BHL citează definiția doctorului Rudolf Virchow, părintele anatomiei patologice: „o epidemie este un fenomen social care presupune și câteva aspecte medicale” (17). Despre epidemie ca fenomen social-politic este vorba în ambele cărți. Pentru că despre aspectul medical ne sufocă îndestul restul mediei.
Cărțile sunt convergente în multe puncte, și mai ales în chestiunea nodală: raportul dintre libertate (democrație) și viață, dramatic modificat de ingerința virusului în viața noastră cotidiană. „Pentru un observator atent, e greu de spus dacă noi trăim astăzi în Europa într-o democrație ce asumă forme tot mai despotice de control sau într-un stat totalitar deghizat în democrație”. (GA. 86) Asistăm, dacă suntem cât de cât lucizi și atenți la știrile autentice, la ceea ce se numește deja marea resetare (termenul apare la BHL, dar și săptămânile trecute în dezbaterile forumului de la Davos). Este un război, vocabularul belicos este de actualitate, împotriva a ceva complet invizibil. Și, ca în orice război, și aici este vorba despre spațiu vital. Spațiu care, de astă dată, înseamnă condiția umană însăși. Sau condiția post-umană, mai degrabă, despre care se tot vorbește de multă vreme. Și pe care iat-o ieșind din stadiul dezbaterii academice de idei și intrată în acela al „implementării” (cuvântul e foarte adecvat aici) forțate în realitatea socială.
Cum zicea deloc răposatul Marx că rolul filozofilor este să schimbe lumea? Și deloc răposatul Nietzsche că omul e ceva ce trebuie depășit? Virusul devine instrumentul acestei transformări radicale. Nu numai prin proliferarea lui, ci, mai ales, prin proliferarea discursului despre el. S-ar putea ca adevărata boală chiar acesta să fie. Cum spune BHL, trebuie să descifrăm nu numai codul virusului, ci și codul fricii pe care a provocat-o. Prima de asemenea amploare globală, cum observă gânditorul francez, din cartea căruia am împrumutat și titlul acestui eseu. Iar frica, bine construită și bine instrumentată, este cel mai bun mijloc de manipulare și control societal. Frica este un sfetnic rău, repetă GA. Cum de tăcem? – se întreabă, în consecință, ambii filozofi. Nu este vorba în analiza acestei consimțiri cvasi-generale, tăcute, pasive și tacite, nici de negaționism, nici de teorii conspirativiste, cum analizează foarte bine GA. Ci de încercarea disperată, care identifică un adevărat intelectual, de a înțelege ceea ce ni se întâmplă în acest moment de inflexiune de o amploare și o profunzime cum Istoria (cea cu majusculă) nu a mai cunoscut.
Cartea lui Agamben este practic un fel de jurnal, compus din articole și interviuri, începând din februarie până în iulie 2020. Evenimentele sunt deci prezentate de la firul ierbii, datate, ca un jurnal de front. Accentul este mai apăsat pe informațiile zilei și pe aspectul juridic al „ terorii sanitare”. Pentru ce înseamnă impasul logic, moral, legal, politic și, mai ales de teoria dreptului al stării de excepție trebuie citit mai înainte și eseul lui Agamben Starea de excepție, parte din Homo sacer. Iar la BHL observațiile sunt mai ales de ordin istoric, politic și filozofic.
Totul se joacă în jurul ideilor de libertate și de putere. Suntem evident martorii și subiecții direcți ai unei schimbări radicale a regulilor jocului. Asistăm live (dar tocmai asta nu se vede la tv) la „sfârșitul democrațiilor burgheze, întemeiate pe drepturi, parlamente și separarea puterilor, ce lasă locul unui nou despotism”. (GA53) Normal că BHL pleacă de la teoria lui Michel Foucault, de la A supraveghea și a pedepsi. Când lumea întreagă a devenit un spital (sau un ospiciu), când modelul foucauldian al spitalului și al închisorii devine forma agreată de guvernanță, „normalitatea” capătă cu totul alte sensuri. Cele două verbe din titlul lui Foucault au devenit dominante mondiale ale ultimului an. Vedem în plină și splendidă acțiune „Marea Închidere”, teoretizată de el, dar ar trebui să luăm aminte ceea ce a subliniat mereu acesta: că marea închidere nu a izolat anormalii, ci i-a creat. Asta pentru cei care ne tot promit o vagă și vană „întoarcere la normalitate”. Care normalitate? Știința înseamnă putere și știința medicală s-a dovedit a însemna cea mai mare putere. Mai mare, ajutată ce-i drept și de forța imposibil de controlat a Rețelei, decât fizica ultimelor războaie globale. Network și biologie, ce alianță fatală! „Unirea incestuoasă între puterea politică și cea medicală” (BHL 36) schimbă paradigma de guvernare. Cei doi gânditori par uimiți nu că lucrurile se întâmplă, ci că o întreagă societate s-a arătat dispusă să renunțe așa de repede și de ușor la drepturi esențiale, atât de greu obținute în timp. Lumea de azi este un „laborator politic în care se experimentează noi tehnologii de guvernare” (GA 50). Căci „e întotdeauna mai ușor să suspenzi o libertate decât să o repui în funcțiune” (BHL 81) „Biosecuritatea” și „teroarea medicală” golesc de sens și omul ca ființă socială („aproapele nostru a fost abolit” – GA 17). „Celălalt” devine automat ostil, pericol potențial de care trebuie să te izolezi. „O normă care afirmă că trebuie să renunțăm la bine pentru a salva binele e tot atât de falsă și contradictorie ca și cea care, pentru a apăra libertatea, ne impune să renunțăm la libertate” (GA 45) „…viața /…/ a fost redusă la o condiție pur biologică/…/și-a pierdut nu doar dimensiunea politică, ci și orice dimensiune umană./…/E un spectacol degradant să vezi cum o întreagă societate, confruntată cu un pericol incert, își lichidează în bloc toate valorile etice și politice” (GA 34-35)
Sigur, foarte importante sunt, într-un asemenea context, cuvintele. Ele formează elementul fundamental al construcției oricărei puteri. De exemplu, BHL deconstruiește mitul ecologiei extremiste care „citește” în apariția virusului (ca și religia, la celălalt pol al interpretării), un avertisment că omul este dăunător naturii (idolatrie magică în fond, observ eu). Mitul sănătății, la fel; devenită dintr-un drept, o obligație (GA), aceasta se transformă într-o teroare. „Sănătatea devine o obligație ce trebuie îndeplinită cu orice preț”. Iar BHL observă în reacțiile politice de azi un fel de jubilație secretă că lumea se prăbușește, „vechea marotă marxistă a crizei finale a capitalismului amestecată cu colapsologia” (45) Și tot el combate interpretarea unilaterală a mult citatei, în contextul recluziunii generale, frază a lui Pascal despre omul care nu știe să trăiască singur într-o cameră. Arătând că izolarea nu are nicio încărcătură spirituală, câtă vreme este una silită. „Infernul sunteți voi, sunt eu – dar numai în măsura în care suntem închiși în propriul corp, reduși la viața de corpuri și numai dacă, sub stăpânirea puterii medicale, sau a puterii în general care își asumă puterea medicală, noi consimțim la asta” (BHL 74) În mod ciudat, au dispărut din presă evenimentele politice, urgențele, catastrofele, totul se învârte în jurul unui singur subiect: virusul. Restul prezentului a sucombat în non-exprimat. „Animalizarea oamenilor”, este citat Kojève, înseamnă tocmai această himeră a progresului infinit și a vieții redusă la biologie pură. Începută de mult, dar ajunsă în împrejurările pandemiei la acutizare, această renunțare la uman este, desigur, esența ceasului nostru istoric. Starea de urgență mondială arată atât de bine ca o distopie, încât ai senzația că trăiești în plin coșmar. „Semnele de sălbăticie” (BHL) se înmulțesc. „Viața nu e viață dacă e doar viață” enunță memorabil BHL (84) O expresie care s-a încetățenit și care descoperă direct abolirea semenului este „distanțarea socială”. „Formula nu spune «distanțare fizică» sau «personală», cum ar fi fost normal, dacă ar fi fost vorba de un dispozitiv medical, ci «distanțare socială». Nici nu s-ar putea exprima mai clar că e vorba de o nouă paradigmă de organizare a societății, așadar de un dispozitiv esențialmente politic”. (GA 78) . Și, aș adăuga, cel mai parșiv din cuvintele rostogolite zilnic: normalitate. Atât de vag și atât de periculos, cu atât mai periculos cu cât suntem îndemnați cotidian, prin toate goarnele, să așteptăm și să respectăm această normalitate.
Deci: omul izolat, omul fără chip, omul massificat, infracțiunea de a fi bolnav, infracțiunea de a fi bătrân, statul providență înlocuit de statul gardian, supraveghere globală în numele siguranței sanitare, suspendarea unor drepturi elementare permanentizată sine die, puterea medicalizării existenței, viața goală, adică redusă la biologic, golită de orice sens transcendent…cam ăsta este tabloul. Fractura globală a timpului nostru este între două tipuri de societate și două specii umane (îmi vine să pun ghilimele) diferite. „Omenirea este pe cale să intre într-o nouă fază din istoria ei, în care adevărul este redus la un moment din mișcarea falsului./…/De aceea, pentru a opri această mișcare e nevoie ca fiecare dintre noi să aibă curajul de a căuta fără compromisuri binele cel mai prețios: cuvântul adevărat” (GA 61) „Noua paradigmă a biosecurității” (GA) funcționează, în fond, ca o religie. GA vede trei sisteme de credințe în lumea contemporană: creștinismul, capitalismul și știința. Aș observa că ridicarea (sau diminuarea?) în rang a științei ca o credință (un fel de șamanism, în fond magie fără nimic științific în felul în care se raportează publicul la descoperirile științei de vârf) este cheia antropologică a omului postmodern. Dar „religia medicală a preluat fără rezerve de la creștinism instanța escatologică pe care aceasta o lăsase baltă. /…/ Precum capitalismul și spre deosebire de creștinism, religia medicală nu oferă perspective de salvare și mângâieri /…/ filosofia va trebui să intre din nou în conflict cu religia, care nu mai e creștinismul, ci știința sau acea parte din ea care a luat forma unei religii” (GA 67-68) Știința a devenit singura religie puternică a contemporaneității. „În primul rând Biserica care, punându-se în slujba științei, devenită de-acum adevărata religie a timpului nostru, și-a renegat în mod radical principiile sale esențiale. Biserica, sub un Papă care-și zice Francisc a uitat că Sfântul Francisc îmbrățișa leproșii”. (GA 44) Acum, când scriu aceste rânduri, aud la știri despre o reuniune a UE pe această temă, situată sub deviza „nimeni nu e în siguranță până când toată lumea nu e în siguranță”. Slogan sforăitor, care sintetizează perfect imperativele religiei medicale și ale permanentei stări provizorii, extinse sine die. „Putem numi «biosecuritate» dispozitivul de guvernare care rezultă din fuziunea noii religii a sănătății cu puterea statală și starea ei de excepție. Acest dispozitiv este probabil cel mai eficient din câte a cunoscut până acum istoria Occidentului” (GA 7) Viziunea este mai profundă, noua religie se insinuează în locul „celei vechi”, „nevoia de religie pe care Biserica nu mai este capabilă să o satisfacă” (GA 28) se disimulează în această pseudo-religie a fricii globale. „A te mobiliza pentru demobilizare” (BHL 59) a devenit parola întregii prese mondiale, a tuturor guvernelor. Rarele voci, precum cele două aici ascultate, care încearcă o ieșire din front nu sunt auzite în tăcerea generală care s-a așternut asupra subiectului real. Care nu este virusul, ci sensul vieții. „Una peste alta, n-ar trebui să ne lăsăm intimidați de falsa dezbatere între „viață” și „economie”, ci să comparăm costul, în vieți, pe de o parte, al răspândirii virusului, și, pe de alta, al încremenirii provocate de această comă autoindusă pe aproape toată suprafața planetei, transformată în laboratorul unei experiențe politice radicale” (BHL 49).
Au convers în anii aceștia multe linii de forță: puterea economică (deci politică) nemăsurată a unor multinaționale, în special din domeniul IT, depășind cu mult puterea statelor, forța incontrolabilă de manipulare a Rețelei care deține un fel de monopol absolut asupra Informației, supravegherea globală devenită de-la-sine-înțeleasă, criza de idei și de soluții a democrației tradiționale, la care s-a adăugat acuta criză de lideri în marile democrații, ideologia post-umanismului cu fundamentalele componente ale relativismului (moral, gnoseologic, axiologic), corectitudinii politice și extremismului ecologist devenită un fel de passepartout obligatoriu în orice carieră publică. Peste toate s-a adăugat virusul, transformat rapid în discurs sau ideologie. Se poate parafraza spusa celebrului pașoptist: virusul fu ocazia, iar nu cauza acestei crize. El doar a eliminat ultimele zăgazuri, devenind instantaneu nu o chestiune de biologie ci una de antropologie, sociologie, etică și teoria discursului. Dacă totul este discurs, cum am fost învățați de multă vreme, virusul este cel mai subtil dintre discursuri. Tocmai de aceea BHL își începe cartea prin deconstruirea tehnicii de a transforma virusul în retorică. Și cu încercarea de a reduce fenomenul la dimensiunile sale strict medicale. „Războiul civil mondial” (GA) este, în profunzimea sa, un război cultural. „Nu știu dacă vor reîncepe să ardă rugurile și să se pună cărțile la index, [a început! n.m.] dar cu siguranță gândirea acelora care continuă să caute adevărul și refuză minciuna dominantă va fi, așa cum se întâmplă, chiar acum în prezent, exclusă și acuzată că răspândește știri (știri, nu idei, pentru că știrea e mai importantă decât realitatea!) false. Ca în toate momentele de criză, adevărată sau simulată, vom vedea din nou cum ignoranții îi vor calomnia pe filosofi, iar canaliile vor încerca să scoată profit din nenorocirile pe care tot ele le-au provocat. Toate astea s-au întâmplat și vor continua să se mai întâmple, dar cei care dau mărturie pentru adevăr nu vor înceta s-o facă, pentru că nimeni nu poate da mărturie pentru martor” (GA 68-69). „…și de aceea ar trebui să rezistăm cu orice preț în fața acestui vânt de nebunie care suflă peste lume” (BHL 106)
12 feb 2021
[1] Citatele le voi identifica simplu cu inițialele BHL și GA, urmate de numărul de pagină.
Autor: Cristian Crăciun
Sursa: Cristian Crăciun Blog