După cum demonstrează evoluțiile din Africa de Vest, țările francofone nu mai sunt dispuse să accepte neocolonialismul francez. Odată eliminat, în sfârșit, factorul frică, căutarea Africii pentru o independență autentică se concretizează în mod constant.
Lovitura de stat din 26 iulie din Niger, națiune din Africa de Vest, care amenință să submineze prezența militară franceză și americană în regiune, a făcut lumină asupra exploatării istorice și a practicilor continue ale Francafriquei – termenul folosit pentru a descrie exploatarea persistentă de către fostul Imperiu Francez în Africa.
Franța se bazează în mare măsură pe energia nucleară, 68% din energia sa provenind de la centrale nucleare. Ea obține 19 la sută din uraniul necesar pentru funcționarea acestor centrale din Niger. În ciuda contribuției semnificative la nevoile energetice ale Franței, doar 14,3% dintre nigerieni au acces la o rețea electrică și chiar și aceasta este adesea nesigură. Contrastul puternic evidențiază disparitățile și exploatarea continuă de către puterile străine violente pe întreg continentul african.
Moștenirea francizei
Francafrique a fost cunoscută pentru sistemele sale de exploatare concepute pentru a profita de resursele africane, folosind presiunea, capitalul și, adesea, forța pentru a menține controlul asupra fostului său imperiu. Ca urmare, multe state africane, inclusiv Niger, continuă să se confrunte cu sărăcia și subdezvoltarea.
Tânărul și carismaticul lider din Burkina Faso, Ibrahim Traore, a luat recent cuvântul la summitul Rusia-Africa de la Sankt Petersburg și a deplâns faptul că Africa este bogată în resurse, dar populația sa rămâne săracă, și a criticat liderii africani care caută ajutoare din partea Occidentului, deoarece aceștia perpetuează dependența și sărăcia. De asemenea, a descris ceea ce se impune în Africa ca fiind o formă de sclavie, declarând:
”În ceea ce privește privește Burkina Faso, de mai bine de opt ani ne confruntăm cu cea mai barbară, cea mai violentă formă de neocolonialism imperialist. Sclavia continuă să se impună asupra noastră. Predecesorii noștri ne-au învățat un lucru: un sclav care nu-și poate asuma propria revoltă nu merită să fie compătimit. Nu ne plângem de milă, nu cerem nimănui să ne plângă de milă.”
Incapacitatea Franței de a-și justifica prezența în Africa cu o narațiune coerentă complică și mai mult situația. Parisul nu își poate mărturisi deschis lăcomia, nu poate pretinde o ”misiune civilizatoare” și nici nu poate recunoaște vreo responsabilitate datorată crimelor sale din trecut. Această lipsă de scop slăbește puterea franceză pe continent, ceea ce duce la violență și sărăcie în urma sa.
Dorința Africii de Vest de a obține mai multă independență i-a făcut pe atlantiști să fie îngrijorați de deschiderea pe care acest lucru o lasă puterilor eurasiatice, precum Rusia și China, pentru a-și spori influența în Africa. Reacția Occidentului reflectă o lipsă de respect față de suveranitatea țărilor africane, considerând continentul doar ca un teatru pentru menținerea dominației globale.
De la începutul războiului din Ucraina, la începutul anului 2022, atlantiștii și-au exprimat îngrijorarea cu privire la lipsa de voință a statelor din Sudul Global de a sprijini politicile anti-Rusia ale Occidentului, o tendință amplificată și mai mult de trecerea la multipolarism. Această slăbire a hegemoniei occidentale a deschis calea pentru multe națiuni de a-și explora cu aviditate opțiunile geopolitice și de a-și diversifica economiile.
Un raport de la Conferința de Securitate de la Munchen, desfășurată în februarie, a evidențiat schisma cu Occidentul:
”Multe țări din Africa, Asia și America Latină și-au pierdut în mod constant încrederea în legitimitatea și corectitudinea unui sistem internațional care nu le-a acordat o voce adecvată în afacerile globale și nici nu a abordat suficient de mult preocupările lor principale. Pentru multe state, aceste eșecuri sunt profund legate de Occident. Ele consideră că ordinea condusă de Occident a fost caracterizată de dominație postcolonială, standarde duble și neglijarea preocupărilor țărilor în curs de dezvoltare.”
Păcăliți de francul CFA
Consecințele celui de-al Doilea Război Mondial au marcat o schimbare semnificativă în dinamica puterii globale, iar puterile victorioase au încercat să stabilească o nouă ordine mondială care să mențină pacea și să promoveze echilibrul economic.
În contextul Africa, unde trupele coloniale au jucat un rol major în victoria aliaților, puterile victorioase, inclusiv Franța, au urmărit să păstreze controlul economic și să beneficieze de pe urma fostelor lor colonii, chiar dacă lumea se îndrepta spre decolonizare.
Acest lucru a inclus instituirea unor noi sisteme monetare, liderul francez Charles De Gaulle creând în 1945 două monede cunoscute colectiv sub numele de Franc CFA pentru fostele colonii din zona de vest și centrală.
Pe măsură ce presiunea pentru independență politică a devenit mai puternică la sfârșitul anilor 1950, Franța a organizat referendumuri în coloniile sale africane, cu scopul acceptării unei constituții redactate de francezi.
Guineea, condusă de fostul sindicalist Sekou Toure, s-a opus acceptării constituției franceze și a votat cu o majoritate covârșitoare împotriva acesteia. Ca răspuns furibund, guvernul lui De Gaulle a retras toți administratorii francezi din Guineea și a întreprins acțiuni de sabotare a infrastructurii și resurselor țării. Măsurile dure luate de Paris au avut ca scop să servească drept exemplu pentru ceea ce se va întâmpla cu orice fostă colonie franceză care se opunea agendei Franței.
În timpul Războiului Rece, statele comuniste au exploatat astfel de acțiuni, prezentându-se ca eliberatori și aliați ai țărilor africane care căutau să obțină independența față de influența europeană. Fenomenul i-a determinat pe unii africani să considere țări precum Rusia drept parteneri mai echitabili în comparație cu Franța.
De-a lungul anilor, Franța a demonstrat un model de intervenție militară – de peste 50 de ori din 1960 – în țările africane pentru a asigura guverne care să rămână conforme cu interesele economice franceze, în special în ceea ce privește utilizarea continuă a francului CFA.
Sistemul prin care funcționează francul CFA a fost, din punct de vedere istoric, unul de curs de schimb fix, în care moneda are convertibilitate nelimitată, dar este permanent legată de moneda franceză, anterior francul și apoi euro.
Moneda africană aflată sub control francez
Acest lucru înseamnă că țările africane nu pot influența valoarea propriei monede, iar diferența de curs face ca Franța să poată cumpăra produse africane la prețuri artificial de mici, în timp ce africanii pot cumpăra mai puține bunuri cu banii pe care îi schimbă.
Mai rău, Franța avea cerințe pentru a stoca și, astfel, pentru a profita de pe urma rezervelor valutare deținute de fostele sale colonii, deși cerința de a deține 50% din rezervele valutare ale acestora într-o bancă aflată sub control francez a fost abandonată pentru zona de vest în 2019.
În cadrul acestui sistem, statele africane primeau o dobândă nominală, dar banca a beneficiat de împrumuturi de capital la rate mai mari și a obținut profituri masive de pe urma resurselor și a forței de muncă africane. Iar asta se întâmplă în ciuda faptului că multe țări din Africa francofonă sunt mari exportatori de aur și, prin urmare, au o multitudine de opțiuni pentru a stoca bogăția și a susține o monedă în bănci centrale alternative.
În timp ce sistemul francului CFA a adus unele beneficii în ceea ce privește stabilitatea și prevenirea hiperinflației de tip Zimbabwe, acesta a fost, de asemenea, supus unui control pentru că a impus țărilor africane cerințe care nu sunt impuse națiunilor mai puternice. Lipsa controlului asupra propriei monede a împiedicat creșterea economică și a făcut ca respectivele state să fie vulnerabile la șocurile economice globale.
Țările din nordul Africii, precum Tunisia, Algeria și Maroc, au ales să părăsească francul CFA după ce și-au dobândit independența și au cunoscut o prosperitate relativ mai mare. În mod similar, succesul Botswanei cu propria monedă națională demonstrează că o gestionare adecvată poate duce la o democrație stabilă și la creștere economică, chiar și pentru națiunile mai puțin dezvoltate.
Drepturi și privilegii exclusive
Sistemul francului CFA a fost echivalentul geopolitic al unui tată care insistă să gestioneze economiile fiului, lăsându-l în același timp în afara testamentului. Există beneficii în a avea o zonă comercială și monetară, cum ar fi actuala uniune ECOWAS, care acoperă partea vestică a continentului, dar, prin concepție, în cadrul sistemului francului CFA, independența a fost o iluzie prin care Franța a jefuit aceste țări.
Franța a fost dependentă de Africa pentru statutul său de putere mondială timp de mai bine de un secol. Printre alte privilegii pe care și le-a creat în tratatele post-coloniale, Franța a avut dreptul exclusiv de a vinde echipamente militare fostelor colonii și se bucură de dreptul de a fi prima în ceea ce privește orice resurse naturale descoperite. Parisul se folosește foarte mult de aceste privilegii: ca un singur exemplu, 36,4% din gazul francez provine de pe continentul african.
În plus, o rețea vastă de interese comerciale franceze, care include mari companii multinaționale, domină industrii precum energia, comunicațiile și transporturile în multe țări africane. De asemenea, guvernul francez sprijină întreprinderile franceze din Africa în mai multe moduri, inclusiv prin intermediul unei companii publice uriașe, numită COFACE, care garantează exporturile franceze pe aceste piețe subdezvoltate.
Către independență și autosuficiență
Dependența economică a contribuit la perpetuarea unui sistem în care statele africane rămân slabe, docile și dependente de exporturile de resurse, de care beneficiază în primul rând companiile și interesele franceze. În plus, statele africane sunt obligate să se alieze cu Franța în orice conflict major, erodând și mai mult suveranitatea lor națională.
Continentul african suferă de multe afecțiuni, dar poate că cele mai persistente și nefaste sunt lipsa de suveranitate și lipsa accesului la capital. Între timp, o mare parte din prosperitatea Europei provine din jefuirea Sudului global timp de secole.
Cazul Bruxelles-ului, construit pe baza bogăției provenite din exploatarea brutală a Congo-ului în timpul regelui belgian Leopold al II-lea, este un memento dur al impactului adânc înrădăcinat al colonialismului. Când au fost descoperite crimele împotriva umanității comise de monarh, acesta a fost obligat în cele din urmă să lase moștenire statului belgian cea mai mare parte a averii sale.
El s-a angajat într-o serie enormă de lucrări publice pentru a-și cheltui câștigurile ilicit dobândite, creând Bruxelles-ul modern. Acum, UE și NATO se reunesc acolo și țin cu îndrăzneală prelegeri nesincere despre drepturile universale ale omului, în timp ce sunt înconjurate de profiturile unora dintre cele mai brutale cazuri de opresiune din istoria omenirii.
În timp ce guvernele militare se confruntă adesea cu provocări în atingerea obiectivelor declarate, este evident că și ”democrațiile civile” susținute de Occident s-au străduit să îmbunătățească în mod semnificativ securitatea și bunăstarea publicului african.
Calea spre rezolvarea problemelor Africii se află în liderii transformatori, care pot să se debaraseze de moștenirea și de lanțurile rămase ale colonialismului și să permită continentului să își croiască o cale autentică, autohtonă, spre independență și autonomie.
Autor: Bogdan Munteanu
Sursa: opozitia.net