Umblând prin calculator, am găsit un articol pe care l-am publicat în Ieșeanul, în 2008. După aproape 10 ani de zile, constat că el rămâne de actualitate mai ales prin lipsa de reacție a decidenților noștri. O lege a malpraxisului, care ar rezolva aceste probleme, zace de patru ani de zile prin birouri (nu știu unde), deși ea a fost dezbătută public și trebuia să intre în Parlament. Iată ce scriam acum 9 ani:
În perioada 2-3 iunie 2008 am fost invitat la Strasbourg de către Comitetul Director de Cooperare Juridică al Consiliului Europei pentru o dezbatere, privind responsabilitatea medicală în epoca contemporană.
Scopul acestei dezbateri a fost, pe de o parte, evaluarea modalităților prin care țările membre ale Consiliului Europei pun în practică recomandările, privind protecția drepturilor pacienților și utilizarea căilor extrajudiciare de rezolvare a solicitărilor cetățenilor legate de conflicte juridice, iar pe de altă parte, analizarea noilor elemente, privind răspunderea profesională medicală, elemente determinate de progresul științific și tehnic.
Aș vrea să subliniez câteva aspecte esențiale rezultate din luările de poziție:
- Preocuparea majorității statelor membre (mai ales cele la vest de granița României) de a găsi căile cele mai rapide pentru a acoperi prejudiciul produs unui pacient în cadrul activităților medicale. În acest sens, în țări precum Franța, Suedia, Norvegia, Finlanda, Germania nu are importanță dacă prejudiciul produs este urmare a unei greșeli medicale sau a funcționării defectuoase a sistemului de sănătate. Ancheta care se desfășoară este doar pentru stabilirea întinderii prejudiciului și, indiferent dacă acesta este urmare a unei greșeli, erori, accident neimputabil sau reactivitate particulară a organismului pacientului, se plătește indemnizație sau despăgubire. În acest mod, medicul este exclus din ecuație și este lăsat să își desfășoare în liniște activitatea.
- Rezolvarea majorității conflictelor generate de actul medical este de regulă extrajudiciară (prin mediere de către organisme calificate în acest sens) și, doar ca o excepție judiciară atunci când se consideră că abaterea medicului este cu intenție sau preterintenție și ar putea fi, deci, o infracțiune. Statisticile au arătat că cetățenii preferă calea extrajudiciară pentru că tribunalele rezolvă o asemenea situație într-un interval de 3-4 ani, timp prea îndelungat pentru cel păgubit, la care se adaugă cheltuielile mari cu avocații și experții.
- S-a constatat că tehnologizarea în medicină conduce la creșterea numărului incidentelor, accidentelor și/sau a erorilor și de aceea accentul trebuie pus pe măsuri instituționale de profilaxie și nu pe culpabilizarea corpului medical. Erare humanum est trebuie acceptat și în profesia medicală.
- În toate țările vestice (fie că sunt sau nu membre UE), cuvântul de ordine este „nu blamați doctorii!” O presiune pusă pe corpul medical este în dezavantajul pacienților.
Am remarcat cu tristețe că în România, dar și în alte țări fost comuniste nu există organisme de mediere specifice și că accentul este pus pe „pedepsirea medicilor”, după principiul că trebuie să găsim un vinovat, că trebuie să găsim un „acar Păun”.
În pauză, unul dintre raportori m-a întrebat care este cauza pentru care în acest domeniu România este „o țară barbară”. Nu am vrut să-i dau un răspuns pentru că ar fi trebuit să vorbesc despre populismul și suficiența clasei politice, despre iresponsabilitatea majorității mass-mediei și despre goana după senzațional.
Sper că, în cel mai scurt timp, concluziile acestei dezbateri, la care a participat și reprezentantul oficial al României din partea Ministerului Justiției, să se materializeze în acte legislative care să aducă și în România mesajul Consiliului Europei: „Nu blamați doctorii”!
Autor: Vasile Astărăstoae
Sursa: Vasile Astărăstoae