Secretarul de Stat de la Ministerul de Interne, Raed Arafat, a lansat în dezbatere publică problema obligării medicilor să lucreze ori la stat, ori la privat. Nu este o idee nouă. Acum 10 ani, Raed Arafat, după o vizită în Iordania, a făcut această propunere. Atunci l-am convins că nu este o idee benefică pentru sistemul de sănătate românesc și Raed și-a retras propunerea.
În justificarea propunerii, se pleacă de la o premiză corectă: actul medical nu este și nu trebuie să fie un act comercial. Soluția propusă este greșită. Actul medical este același în sistemul public și cel privat deoarece el se supune regulilor deontologice, de siguranță și de calitate și nu este influențat de forma de proprietate..
Care sunt argumentele pe care le-am folosit atunci și care sunt valabile și astăzi.
1. Argumente etice legate de echitate și justiție socială. Dacă s-ar accepta această propunere, atunci s-ar împiedica accesul populației defavorizate la serviciile din mediul privat. Sistemul privat de sănătate este complementar celui public, ridică presiunea de pe sistemul public și, adesea, în unele domenii este aproape unic. Dacă sistemul privat nu ar încheia contracte cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, astfel de servicii ar fi inaccesibile pentru acea populație, care nu are posibilitatea să-și încheie și o asigurare privată sau să plătească direct.
2. În sistemul de asigurări, banii nu provin din transferul de la bugetul de stat (excepție serviciile de urgență), ci reprezintă o contribuție a asiguraților, contribuție colectată și utilizată pe baza principiului solidarității. Cum este prevăzut și în lege (nu întotdeauna respectată), banii urmează asiguratul. Dacă un asigurat decide să apeleze la un anumit medic (libertatea pacientului de a alege medicul), dacă nu poate să o facă în sistemul public, trebuie să aibă posibilitatea să o facă în sistemul privat. Obligația sistemului public de asigurări este de a pune pe picior de egalitate furnizorii de servicii medicale în ceea ce privește condițiile de contractare și de calitate a serviciilor indiferent de forma de proprietate (public/privat).
3. Numărul de medici din spitalele publice (și așa mult sub normativ) s-ar reduce prin opțiunea pentru sistemul privat și calitatea serviciilor medicale ar scădea. Și invers, dacă optează pentru sistemul public, investițiile din privat ar fi inutilizabile prin lipsa de personal calificat.
4. Un astfel de sistem nu este utilizat în Uniunea Europeană. Din cunoștințele mele doar Grecia obligă medicii să opteze pentru public sau privat, dar aceasta datorită numărului mare de medici la o mie de locuitori. Și Iordania practică un asemenea sistem, dar ea nu face parte din Europa. În țările din UE, este reglementată doar fracția din timp pe care un medic o poate acorda sistemului privat. Această fracție și-o stabilește fiecare medic în parte. De asemenea, pentru a păstra medicii în spitalele publice, unele țări (de exemplu, Franța) acceptă practica privată în sistemul public.
În concluzie, propunerea ca medicii să opteze pentru privat sau public, din punctul meu de vedere nu are nicio legătură cu desfășurarea actelui medical. Este o falsă problemă, care deturnează atenția opiniei publice de la adevăratele probleme ale sistemului de sănătate.
P.S.: Nu aș vrea să se înțeleagă rândurile de mai sus ca un atac la Raed Arafat. Întotdeauna am recunoscut meritele pe care le are în structurarea unui sistem de urgență coerent, iar în clipele mai grele pentru el, i-am acordat susținere publică. Dar nu pot să nu remarc cu îngrijorare derapajele din ultimul timp (războiul cu țigara electronică, cu panourile publicitare de informare a riscurilor vaccinării, poziții autoritariste, excluderea unui dialog real etc.) care îl dezvăluie ca susținător al unui sistem de sănătate etatist și dacă s-ar putea și militarizat, în conflict cu un concept pe care România și l-a asumat: medicina – profesie liberală.
Autor: Vasile Astarastoae
Sursa: Vasile Astarastoae