FMI a transmis României două mesaje contrastante. Pe de o parte, s-a arătat “foarte impresionant” de măsurile de consolidare fiscală luate de Guvernul Boc, iar, pe de altă parte, şi-a manifestat îngrijorarea faţă de capacitatea aceluiaşi Executiv de a continua politicile de reformă. Mesajele nu sunt totuşi atât de şocante cum par. Cel mai greu de realizat în România pentru a se ieşi din actuala criză este ca lumea să înţeleagă despre ce e vorba în propoziţie. La noi se consideră că economia este un fel de plastilină pe care o poţi şmecheri cum vrei. Dacă nu le respecţi, legile economice se răzbună însă cu o precizie matematică. Premierul Boc este un om corect şi bine intenţionat. Dar asemenea calităţi nu sunt suficiente pentru a rezolva problemele ce confruntă economia şi finanţele româneşti. Trebuie să le şi înţelegi. Or, domnia sa nu pricepe de ce trebuie, de exemplu, să taie salariile bugetarilor. Vorbeşte despre o asemenea necesitate, dar nu crede.
Se comportă ca un avocat care este la bară şi ştie că trebuie să apere cazul respectiv, însă nu este convins că aşa trebuie făcut, deoarece nu înţelege acel fenomen. Emil Boc, aidoma tuturor politicienilor care s-au perindat la guvernare după ’89, se întreabă cum ar putea fenta şi această problemă. În timp ce reformele promise dormeau în sertarele miniştrilor, premierul ne spunea să nu ne facem griji că sunt bani pentru plata salariilor şi pensiilor. Într-adevăr, bani erau, dar o bună parte din ei veneau de la FMI, care a greşit grav faţă de România, când a creat guvernanţilor noştri iluzia că pot trata într-un mod specific românesc problemele finanţelor publice, adică prin recurgerea la şiretlicuri. Nu îţi achiţi la timp datoriile faţă de firmele private pentru a nu-ţi creşte deficitul bugetar şi multe alte trucuri. Când însă Fondul le-a pus adevărul în faţă, guvernanţii nu au mai înţeles nimic.
Românilor trebuie să li se explice câteva lucruri esenţiale, pentru a înţelege de ce este mai bine să facă guvernul reforme decât piaţa. Cel mai important este acela că o ţară nu se poate împrumuta în exterior decât până la un punct, dar nu ajunge nici acolo dacă nu este credibilă. Ţările intră în încetare de plăţi când li se taie creditul. Cuvântul credit are aceeaşi rădăcină cu a cuvântului credibilitate. Cine are credit îl are înainte de a primi bani, pentru că este credibil. Când nu faci nimic pentru a te reechilibra financiar, cum s-a întâmplat în ultimul an şi jumătate, nu poţi să fii credibil şi rişti să intri în încetare de plăţi. România s-a aflat într-o astfel de situaţie de trei ori în secolul trecut: în 1933, în 1982 şi 1986. De fiecare dată, pieţele – care nu fac ajustările treptat, ci dintr-o dată – ne-au penalizat foarte tare, iar populaţia a plătit cu vârf şi îndesat pentru greşelile guvernanţilor. Un asemenea risc există şi acum.
El a fost îndepărtat de măsurile de austeritate luate de Guvern, dar nu prea mult. Deoarece, nu s-au făcut decât câţiva paşi pe calea asanării finanţelor publice, care este însă destul de lungă. Executivul va trebui să ia şi alte măsuri, dacă va avea capacitatea să înţeleagă importanţa lor. FMI este sceptic, probabil, şi din pricina promisiunilor pe care le tot face premierul că vor fi anulate şi cele care au fost adoptate. Factorii noştri de decizie nu-şi dau nici acum seama că problema pensiilor nu a fost rezolvată prin declaraţia Curţii Constituţionale. Ea rămâne întreagă, iar dacă punctul de pensie nu va fi adus cât mai aproape de nivelul fondului de pensii, sistemul, în ansamblul său, se poate prăbuşi, ceea ce ar fi o dramă cumplită, de o stupiditate care nu se mai întâlneşte decât în jocul copiilor cu chibriturile.
Gheorghe CERCELESCU
sursa: gandul.info