Florina Vlad: “Arta lui nu este un enunț – este o luptă vie, o ardere în piața publică.”

În istoria artei, apar uneori figuri care nu doar contestă ordinea, ci o reconfigurează prin simpla lor prezență. André Cadere, artist conceptual născut în România și activ la Paris în anii ’70, este o astfel de figură.

Însă, într-un alt plan – mai visceral, mai direct și mai puțin teoretizat – un alt român, Cezar Cătălin Avrămuță, cunoscut ca Stegarul Dac, parcurge o linie de forță similară: trăiește arta ca pe o formă de rezistență, ca pe o declarație totală de identitate și revoltă.

Cadere este celebru pentru „Barres de bois rond” – bare rotunde din lemn, vopsite în secvențe colorate, pe care le purta cu el prin galerii și muzee, deseori fără a fi invitat. Acțiunea lui, aparent simplă, era o intervenție profundă: punea sub semnul întrebării cine decide ce este artă, unde trebuie să stea o operă, cine are autoritatea de a valida prezența unui artist.

Cadere transforma corpul său + obiectul într-o lucrare vie, nomadă. Arta nu mai stătea pe perete – mergea, pășea, traversa instituții.

Cezar Avrămuță nu vine din sistemul artistic, dar gesturile sale sunt indiscutabil performative și simbolice. Steagul imens, cu care defilează prin piețele publice, este un obiect politic, dar și estetic. El urcă pe clădiri, stă suspendat ore întregi, refuză mâncarea, trăiește în aer liber, își duce mesajul cu propriul corp drept pânză și megafon.

Ca și Cadere, el nu cere permisiune. Intră în spațiul social ca într-o scenă deschisă – dar nu pentru spectacol, ci pentru a exista artistic și politic în același timp.

Ambii refuză limitele instituționalizării: Cadere nu intră în expoziții, Avrămuță nu intră în partide sau structuri civice.

Ambii folosesc obiecte portabile, recognoscibile: unul bara de lemn – o pictură în formă de toiag; celălalt steagul – o pictură în vânt.

Ambii înlocuiesc expoziția cu prezența și galeria cu strada.

Ambii se transformă în artă trăită, adevărată nu mimată. Pentru ca în stradă este greu să faci artă. Fără un cadru care te pregătește să înțelegi că ceea ce privești este ARTĂ, oamenii pot trece indiferenți pe lângă o capodoperă. Iar street-artiștii știu asta, dar aleg să performeze pentru toți, la vedere, pentru că dacă și doar un singur om se oprește să-si bucure privirea sau să-și pună o întrebare legată de opera lor, ei și-au atins scopul, au primit emoția și pot merge mai departe, au dăruit GRATIS ceva din arderea lor.

Dacă André Cadere venea dintr-o lume a conceptualului – în care gestul era codificat și analizat, Cezar Avrămuță trăiește arta cu riscuri reale: anchete, spitalizări, marginalizare socială. El nu produce opere, ci devine operă – prin efortul, durerea și rezistența continuă de a fi „altfel”, de a forța societatea să se uite, să simtă, să reacționeze.

Arta lui nu este un enunț – este o luptă vie, o ardere în piața publică.

Cadere și Avrămuță aparțin aceleiași genealogii a „artistului fără loc”: un om care nu încape în sistem, dar care, tocmai prin această neîncadrare, redefinește sistemul.

Dacă André Cadere mergea cu un băț în galerie pentru a forța granițele artei, atunci Cezar Avrămuță intră cu un steag în istorie, pentru a forța granițele conștiinței.

Iar într-o lume care transformă totul în spectacol, singura ARTĂ ADEVĂRATĂ e cea trăită cu tot corpul, cu tot riscul, fără garanții.

Daca as fi Nicușor Dan, l-as angaja pe Cezar consilier pentru libertate, sa-i vad steagul in fiecare zi, sa nu uit ce-am promis poporului meu.

Dacă aș fi judecătorul (Ministerul Justiției) care îl anchetează, aș ști că nu judec un pericol social, ci o conștiință vie, neîmblânzită. Aș ști că Cezar Avrămuță nu fuge de lege – o provoacă să fie mai dreaptă. Faptul că și-a tăiat brățara nu e un act de sfidare, ci un semn al luptei cumplite care se duce în el. El este întruparea LIBERTĂȚII – poate incomodă, dar autentică. Nu poți condamna simbolul care ne amintește ce înseamnă demnitatea.

Dacă aș fi Patriarhul României (TRINITAS TV), l-aș vizita în închisoare, acolo unde fratele meu Cezar ține steagul sus, chiar și când cade în genunchi. N-a tăiat o brățară – a tăiat tăcerea noastră. E un suflet viu, rănit, care ne cheamă înapoi la rădăcini, la dreptate, la adevăr. I-aș înțelege *nebunia*, de care trebuie să ne molipsim cu toții: Nebunia pentru Hristos.

Dacă aș fi Ministrul Culturii Demeter András István, aș ști că România are în Cezar Avrămuță nu doar un protestatar, ci un performer autentic. A tăiat o brățară, dar ne-a lăsat o oglindă: ce-am făcut noi cu libertatea pentru care alții au murit? L-aș invita nu în tribunal, ci într-un muzeu cu Artă vie, a curajului. Pentru că arta trăită e mai puternică decât orice spectacol regizat.

Dacă aș fi șeful Jandarmeriei( Jandarmeria Română Poliția Română Ministerul Afacerilor Interne, Romania), aș înțelege că omul care și-a tăiat brățara nu fuge de noi – fuge de uitare. Aș vedea în el nu un inamic, ci un strigăt viu, care cere să fim mai umani, mai atenți, mai drepți. N-a fost un act de violență, ci o explozie de neputință. I-aș cere să ne ierte că l-am uitat prea des pe trotuar, cu steagul în mâini și demnitatea sub talpă.

Dar pentru că sunt ceea ce sunt, doar sora ta întru Hristos, frate Cezar, nu pot decât să-ți spun: Te iubesc, fratele meu, mă rog pentru tine, te rog să fii puternic, căci tu știi: Nu poate fi sluga mai presus decât stăpânul. Și dacă pe EL l-au prigonit,…