Faţa umană a sistemului

„Minerii RMGC au intrat în greva foamei în vreme ce Crin Antonescu se pregătea să stea la masă”, ne anunţă activiştii RMGC. Nu ne spune nimeni ce făcea Beny Steinmetz la ora intrării în grevă a minerilor. „Angajaţii RMGC vor rămâne în şomaj din cauza voastră”, le strigă activiştii RMGC celor din Piaţa Universităţii. Nu ne spune nimeni câţi boşi RMGC vor rămâne şomeri din cauza celor din Piaţa Universităţii. Şi nici câţi români au rămas în şomaj din cauza guvernelor corupte care au lichidat economia românească în ultimul sfert de veac.

În anii ’90, România a fost supusă terapiei de şoc. S-a „tăiat coada câinelui” în aplauzele organismelor supranaţionale şi ale corporaţiilor multinaţionale. Nu ne spunea nimeni ce făceau domnii de la FMI la ceasul de seară când se mai vindea fraudulos câte o fabrică românească. Habar n-aveam ce şi cât mâncau „consilierii” occidentali care ungeau mecanismul corupţiei româneşti. Nici noi ştiam ce şi cât consumau ei, nici pe ei nu îi interesa cum mai trăim noi.

Faţa umană a sistemului nu o reprezentau atunci milioanele de şomeri şi de pensionari muritori de foame, ci „raportorii pentru România” la ale căror siluete suple, costume bine croite şi manieră degajată trebuia să aspirăm. Asta era luminiţa de la capătul tunelului. Cei care reuşeau să urce pe cadavre pentru a ieşi la lumină, cei care reuşeau să evadeze cumva (oricum!), câştigătorii „jocurilor foamei” urmau să primească mult râvnitul premiu al intrării în rândurile „clasei de mijloc” occidentale. Acesta era obiectivul: modernizarea României, intrarea ei în rândul naţiunilor „civilizate”. Costul uman: un grafic.

În goana după capitalism, ne-am dezbărat de fapt de orice atribut al civilizaţiei. Ca să alergăm mai repede, mai „eficient”, am lepădat şi balastul conştiinţei istorice, şi povara unui sistem de educaţie bun, şi „deficitul” unui sistem de asigurări sociale care să permită celor strâmtoraţi un trai decent. Am scăpat de găurile în buget produse de industria naţională şi am rămas doar cu găurile în buget produse de speculaţia internaţională.

Ponta se teme să nu cumva să alunge investitorii străini. De faptul că politicile pe care le-a îmbrăţişat alungă din ţară cetăţenii români nu se îngrijeşte. Românii pot pleca. De fapt, după cum indică exemplul Africii, cu care, de când a început să se „occidentalizeze”, România seamănă din ce în ce mai mult, ţările cu industrie extractivă dezvoltată nici nu au nevoie de locuitori. Analistul britanic Nicholas Shaxson a arătat în cartea „Poisoned Wells: The Dirty Politics of African Oil”că multe dintre guvernele africane ale ţărilor bogate în resurse naturale trăiesc de pe urma mitei pe care o primesc de la corporaţiile multinaţionale cărora le deschid accesul la resurse. Cetăţenii nu mai contează nici măcar ca plătitori de impozite. Bacşişurile şi procentele obţinute din vânzarea de petrol, aur şi metale rare sunt mai mari decât sumele strânse de la rarii cetăţeni ai unor ţări sărace. Ca atare, agricultura se duce de râpă, manufacturile decad, şcolile şi spitalele se ruinează şi populaţia scade pentru că emigrează sau moare. Guvernanţii, în schimb, prosperă la toartă cu multinaţionalii.

Modelul dezvoltării economice româneşti ar trebui să fie unul axat pe industria mică şi mijlocie, pe industria alimentară, a prelucrării lemnului (nu a vânzării pădurilor la preţ de buştean), a agriculturii/pisciculturii/viticulturii non-industriale, a turismului. Renaşterea României ţine de resuscitarea industriilor mici şi mijlocii care folosesc multă mână de lucru, calificată şi necalificată. Nu ne trebuie fabrici gigantice operate de trei muncitori, ci ateliere, făbricuţe, ferme şi livezi unde să îşi găsească de lucru cât mai mulţi. Tocmai de aceea e esenţial ca România să nu intre în zona euro: pentru a putea compensa productivitatea mai scăzută cu o monedă controlată la nivel naţional şi cu măsuri protecţioniste acolo unde e cazul.

În anii ’90, când s-au închis nu doar combinatele grele, ci şi micile fabrici româneşti, nu i-a păsat nimănui de numărul de şomeri care se crea. Ni s-a spus doar că respectivele întreprinderi sunt „ineficiente”. Logica era deci aceea a profitului. Acum, când vine vorba de RMGC, ni se spune câte locuri de muncă ar crea RMGC. Nu spune nimeni că, luând în considerare toţi factorii, acest proiect e neprofitabil pentru statul român şi dăunător naţiunii române. Şi, mai important, că acest model de afaceri, al corporaţiilor care ne iau pe sus cu ajutorilor complicilor lor guvernamentali, e inacceptabil. Investitorii străini îşi au locul lor în cadrul unei economii naţionale, dar o economie naţională nu se poate constitui doar pe bază de prostituare economică şi politică în faţa investitorilor străini. România nu va renaşte datorită marilor investitori străini, ci doar împotriva lor.

Autor: Mircea Platon
Sursa: Cotidianul