Într-o criză, cei din urmă pot deveni cei dintâi.
Un producător român îşi exportă afinele cu 85 de bani/kg. După o vreme, afinele călătoare de întorc pe rafturile magazinelor de acasă în caserole de plastic, frumos ambalate, cântârind 250 gr. Ele costă 10,5 lei. Preţul lor a crescut de 50 de ori. Transportul şi prezentarea decorativă, deşi ceva mai scumpe decât materia primă, nu reprezintă decât o fracţiune nesemnificativă. S-au încărcat cu biruri prin diverse locuri. Oricum, profitul rămas e de vreo trei ori cât costurile şi taxele.
Producătorul sau vreun alt întreprinzător ar putea construi în câteva luni o unitate de ambalare, dar nu are capital. Băncile nu-l finanţează, pentru că pasămite nu ar avea garanţii conform grilelor copiate mecanic după cele din alte părţi. Soluţia nu stă în finanţările, garanţiile sau subvenţiile acordate preferenţial de vreun guvern din banii contribuabililor, ci în dereglementarea sistemului bancar, în libertatea de a se crea instituţii de credit adaptate dimensiunilor şi nevoilor concrete ale economiei româneşti.
Speriată că ar pierde controlul, Banca Naţională păzeşte cu grijă turma celor câţiva dinozauri bancari. Nici nu-i trece prin cap să creeze un sistem simplu şi flexibil, permiţând apariţia micilor case de economii şi bănci locale, şi a altor instituţii de credit de mici dimensiuni. Totul e să creşti viteza de mişcare a capitalurilor. Drobul de sare oricum îi va cădea în cap. Dinozaurii sunt gonflabili. Băncile-mamă din exterior îi pot dezumfla oricând. Lucru previzibil acum, când de abia îşi mai trag răsuflarea. De când au intrat în cârdăşie cu statele cărora le finanţează împrumuturile pentru cheltuieli exorbitante, proprii şi ale altora, ele îşi vopsesc gardul, înăuntru însă şi leopardul a murit de inaniţie. De aceea se întinde minciuna. În loc să vândă la preţul pieţei, băncile păstrează active supraevaluate, mai ales în domeniul imobiliar, ca nu cumva managerii să-şi piardă bonusurile. Politicienii îi ajută din greu. Supăraţi pe agenţiile de rating, care pot fi cel mult incompetente, dar nu mint pentru că îşi pierd pâinea, vor să creeze una de-a noastră, neaoşă, europeană, să doarmă liniştiţi şi ei, şi bancherii. Între timp, guvernele mor de grija birocraţilor constituiţi în caste de neclintit. Al nostru se încurcă în jumătăţi de măsură, fugărit de o opoziţie la fel de pitică.
Acum ceva vreme spuneam povestea lui Iorgos, grecul care cumpără peştele fără TVA dimineaţa la 5.00 de la prietenii lui pescarii. Nevasta lui ia de la vecinii din deal legumele fără TVA, iar fiica lor, arhitecta angajată de formă la primărie, cu un venit viager, serveşte clienţilor prânzul în restaurantul familiei primind doar bani cash, tot fără TVA. La fel aş putea spune povestea lui Luigi, cumpărător de cai din Delta Dunării transformaţi în salam la Milano, sau a lui Pedro, dezvoltatorul imobiliar care construia apartamente pe Costa del Sol, plătite de pensionarii englezi de trei ori preţul cu banii băncilor irlandeze.
Roboţeii politico-administrativi de la Bruxelles vor să oprească, în litera reglementărilor, mişcarea browniană a unei economii din ce în ce mai atomizate. Aceasta este Europa fericită în senilitatea ei precoce. Stă să o lovească damblaua, dar se crede puternică la fel ca şi socialismul atât de biruitor cu ceva vreme în urmă. Mândri că am intrat în rândul lumii, dansăm şi noi veseli şi ponosiţi valsul Uniunii, facem tot ce ni se spune, doar-doar ne cred fete mari conforme cu standardele şi regulile unei Europe care se transformă în muzeu. Asta-i vorba unui bătrân evreu, cinic, născut european şi educat american. Henry Kissinger are dreptate. Şansa de a nu sfârşi ca exponat minor (neavând drumuri, nici pentru turism nu suntem calificaţi) ar fi aceea de a ne reinventa cu un singur gând: creştere economică şi locuri de muncă. Într-o criză, cei din urmă pot deveni cei dintâi.
Aproape jumătate dintre români nu vor să mai audă de politică, politicieni, partide, jocuri politice, nu ştiu sau nu vor să mai aleagă dintre imaginile care se perindă pe televizor. Producătorul transilvănean de afine, geologul care mai ştie ce resurse avem, intelectualii care caută soluţii, tinerii pe care să-i motivăm pentru a reveni, ONG-urile ce îşi propun să adune energii şi resurse risipite în lehamite, toate acestea n-ar putea forma o uniune a românilor liberi care din afara politicii să ne scoată din mlaştină? La gândul ăsta voi mai reveni.
sursa: adevarul.ro