Christopher Caldwell, senior editor al săptămânalului neoconservator american “The Weekly Standard” şi editorialist al ziarului “Financial Times”, observa cu ironie că Angela Merkel a trecut prin campania electorală germană fără a i se cere să-şi explice poziţia faţă de conflictul din Siria sau fără a justifica maniera în care a administrat criza Eurozonei. Veteranul jurnalist britanic Neal Ascherson (corespondent în Europa Centrală al lui “Observer” în anii 1963-‘69) nota şi el în “London Review of Books” că tema Eurocrizei aproape că nu a figurat printre subiectele de dezbatere ale campaniei electorale. În loc să discute serios responsabilitatea Germaniei faţă de ţările distruse de politicile financiare şi industriale ale GEUrmaniei, jurnaliştii şi politicienii germani în frunte cu Angela Merkel au preferat să apeleze la naţionalismul auto-victimizant al germanilor.
Iată cum descria Ascherson starea de spirit a germanilor care au votat duminică: “Europa şi criza monedei euro sunt rar menţionate în această campanie electorală. Ascultând cuvântările şi citind manifestele politicienilor nu ai putea să-ţi dai seama că tinerii din alte ţări înfruntă tunurile cu apă ale poliţiei pentru a striga împotriva neoimperialismului german sau ard poze ale lui Merkel înfăţişată ca distrugătoarea Europei […] Toată această agitaţie pare a avea loc la foarte mare depărtare. Cei conştienţi de cât de urâtă a devenit Germania în partea de sud a Europei se simt stingheri şi neînţeleşi. Germania se vede ca o naţiune inocentă, drăguţă, neajutorată în lupta împotriva vecinilor ei lacomi. E o imagine de sine care dispare greu. A fost întărită şi de un ciudat raport al Băncii Centrale Europene care susţinea că – în termeni de venit pe «gospodărie» – germanii sunt printre cei mai săraci din Eurozonă, cu o medie de €51,000 – mai puţin decât slovacii şi mult mai puţin decât familiile din Grecia sau Cipru. Aceste estimări reconfortante moral au fost repede demascate ca minciuni deoarece nu luau în calcul venitul familiei, care îi aşază pe nemţi aproape de capul listei. Calculul s-a făcut împărţind în mod grosolan banii din băncile unei ţări la populaţia acelei ţări”.
Indiferenţa electoratului german faţă de criza Eurozonei e cu atât mai surprinzătoare cu cât, în urmă cu un an, jurnaliştii şi cetăţenii germani erau revoltaţi de modul în care Angela Merkel alesese să “ajute” ţările falimentare din zona Euro. Cetăţenii germani se simţeau exploataţi de vecinii lor mai puţin vrednici şi, ca atare, îi cereau socoteală Angelei Merkel pentru modul în care folosea banul “contribuabilului german” pentru a propti economiile dărăpănate de la periferia Uniunii Europene. Ce anume a transformat ţâfna auto-victimizantă de mai an în victoria electorală a Angelei Merkel duminică?
Pentru a înţelege, trebuie să ne uităm la istoria Statelor Unite ale Americii din anii ‘60-‘70, când guvernul avea dificultăţi în a explica diferitelor asociaţii de oameni de afaceri că aşa-zisa “asistenţă economică” americană acordată ţărilor în curs de dezvoltare nu era decât promovarea intereselor economice americane în ţările Lumii a Treia. “Ajutorul” nu însemna, aşa cum se temeau provincialii afacerişti americani, că se iau banii “contribuabilului american” şi se împart la săraci. “Ajutorul economic” însemna de fapt finanţarea tacită a expansiunii economice americane în lume. Nu însemna transferul banilor de la cei bogaţi dar cinstiţi (americanii) la cei săraci, dar necinstiţi şi leneşi (Lumea a Treia), ci transferul banului din buzunarul guvernului federal în cel al corporaţiilor americane. Richard Barnet, un superb cunoscător al culiselor politicii americane, observa amuzat cât de greu le-a fost guvernanţilor americani să explice electoratului raţiunile egoist-pragmatice ale “generozităţii” SUA… Orice explicaţie făţişă a profitului adus de “ajutorul acordat ţărilor sărace” ar fi scos la iveală ipocrizia americană. Conform lui Barnet (“Roots of War”, Penguin, 1972), electoratul american a fost educat în această privinţă cu ajutorul cluburilor de dezbateri, al camerelor de comerţ şi al altor asociaţii private, ferite de expunere mass-media. Rezultatul acestei “munci de lămurire” de la om la om a fost că, începând cu anii ‘70, până şi cel mai avar şi limitat businessman american ştia că “ajutor economic” era de fapt numele de cod pentru expansiunea economică, protejarea investiţiilor şi penetrarea pieţei ţărilor în curs de dezvoltare.
Nu ştiu exact cum a procedat Angela Merkel pentru a le explica alegătorilor germani că “ajutorul” acordat ţărilor de la periferia Eurozonei nu slăbeşte, ci întăreşte economia germană, care are nevoie de Eurozonă pentru a continua să crească. Cert este că, duminică, clasa de mijloc germană a demonstrat că a înţeles, fără prea multe dezbateri publice, ceea ce restul Europei ştia de mult: că integrarea politică şi financiară a Europei slujeşte mai ales Germaniei. Şi că, de aceea, e imperativ ca Germania Angelei Merkel să continue să “ajute” economic ţările ruinate din Eurozonă deoarece de sărăcirea lor depinde prosperitatea germană actuală. Sau, după cum scria publicaţia economică germană “Handelsblatt”: “Strategia de ajutorare a statelor europene în schimbul reformelor cu siguranță că a plăcut alegătorilor germani”.
Mitul întreţinut de politicienii şi jurnaliştii pro-Merkel e cel al prosperităţii prin austeritate. Germania Angelei Merkel explică din nou Europei cum că “Arbeit macht Frei”, cum munca, şi nu adevărul, te face liber. Conform propagandei pro-GEUrmane, ţările sărace ale Eurozonei trebuie doar să urmeze calea austerităţii germane pentru a ajunge la prosperitatea germană. Cheia succesului ar sta, chipurile, în sacrificarea statului social, a asistenţei sociale, a ajutoarelor pentru mame şi copii. Iată, de exemplu, analistul politic Alexandru Coiţă explodează entuziast într-un articol intitulat “Merkel uber alles”: “După 8 ani cu Angela Merkel în frunte starea naţiunii germane este una fundamental schimbată în bine. Berlinul a dovedit că politicile de austeritate mult hulite de stânga europeană pot conduce un stat pe drumul către creştere economică durabilă […] Trebuie menţionat la capitolul atuuri structurale şi procesul de modernizare şi flexibilizare a pieţei muncii, realizat prin intermediul celor patru valuri de reforme Hartz iniţiate de fostul cancelar Schroeder: un rar exemplu de viziune şi responsabilitate din partea zonei de centru-stânga”.
Din păcate, Cancelarul are mai mult de un Coiţă în presa din România. Poate că de aceea – nu doar datorită ignoranţei – nu ne explică nimeni la ce anume au dus reformele pieţei muncii în Germania. Conform ultimelor estimări publicate de “The Guardian Weekly”, aproximativ un sfert din forţa de muncă germană lucrează în posturi temporare, “part-time”, plătite cu salarii minime. O cincime din germani îşi câştigă existenţa lucrând în aşa-numite “mini-jobs”, adică locuri de muncă în care câştigi până la 450 de euro pe lună, bani netaxabili. De aici se recrutează electoratul social-democraţilor germani (dacă vă uitaţi la procentul obţinut de SDP la alegerile de duminică, veţi vedea că procentele sunt foarte apropiate).
Clasa de mijloc germană însă o duce foarte bine. Politica de creştere demografică dusă de Angela Merkel nu are nimic de a face cu austeritatea predicată de Germania restului Europei. Conform unei anchete realizate de BBC, “mamele germane muncesc mult mai puţin decât mamele din restul Europei”. În medie, arată ancheta, o mamă cu un copil are trei ani de concediu de maternitate iar o mamă cu doi copii are dreptul la şapte ani de concediu de maternitate şi apoi se întoarce la muncă doar în posturi “part-time”. Copiii între trei şi şase ani merg la grădiniţe numite Waldkindergarten, grădiniţe unde se joacă în pădure între orele 8 a.m şi 2 p.m.. Nu merg la grădiniţe de bloc sau la oribilele grădiniţe nord-americane, unde copiii sunt scoşi la joacă în ţarcuri de beton lângă parcări, la marginea autostrăzii. Nu merg nici la grădiniţele corporate din clădiri de birouri, unde copiii stau de dimineaţă şi până la ora 4-5 după-amiază în lumină artificială, în aer condiţionat şi jucându-se pe mochetă. Copiii germani se joacă în natură, în aer liber, printre copaci. Preţul unei asemenea grădiniţe e modic, de 159 de euro pe lună.
Mamele care nu stau acasă pentru a avea grijă de copii sunt stigmatizate în Germania drept “Rabenmutters”: “mame corb”, cărora nu le pasă de copiii lor. Ideea deci nu e să laşi copiii în grija altora pentru a te dedica trup şi suflet muncii la corporaţie. Copilul merge la grădiniţă pentru a creşte sănătos, a face mişcare şi a socializa în aer liber, nu pentru a fi luat de pe capul părinţilor sclavizaţi de corporaţie şi prinşi în trafic pe autostradă.
În Germania, statul plăteşte mamele pentru a sta acasă şi a avea grijă de copii şi de gospodărie. După cum arată statisticile, germanii muncesc cele mai puţine ore din Europa. Şi au cel mai mult timp liber. Pe care şi-l petrec în linişte, nu în haosul care domină “weekend”-urile societăţilor neoliberale nord-atlantice, când plozii înnebunesc prin curţi şi taţii ies la tuns gazonul cu maşini zgomotoase şi poluante. În Germania “pacea şi liniştea nu sunt doar preţuite, sunt impuse prin lege. Acest lucru înseamnă că, la sfârşit de săptămână, nimeni nu începe să facă munci zgomotoase pe lângă casă, nimeni nu-şi tunde iarba, şi nu se aud răcnete de copiii”. Amenda pentru tulburarea tihnei comunale e de până la 2.500 de euro.
Cu alte cuvinte, Germania e o ţară “comunistă”. Pentru că, după 1989, aşa am fost învăţaţi să gândim: că a fi liber, democratic şi capitalist presupune a arunca peste bord bunul-simţ, decenţa, legăturile de familie, tradiţiile locale sau naţionale, politicile prin care statul proteja forţa de muncă internă, în fine, orice lucru autentic şi decent.
Şi ne mai mirăm că suntem săraci. Suntem săraci pentru că ne-am îngrijit să producem săraci. De 25 de ani, nimeni nu s-a îngrijit să producă o clasă de mijloc în România. Mai bine de jumătate din forţa de muncă (http://www.balkaninsight.com/en/article/romania-lacks-necessary-workforce ) din România lucrează în posturi mai nesigure, mai prost plătite şi mai grele decât cei 25 la sută din Germania. Asigurările noastre sociale sau de sănătate sunt mai proaste decât ale germanilor. Dacă nu avem o clasă de mijloc nu e pentru că nu avem o piaţă a muncii “flexibilă” şi un sistem de asigurără sociale “reformat”. Mai “mic” decât statul nostru, inexistent când e vorba să apere interesele cetăţenilor sau să împartă dreptatea, mai “flexibilă” decât forţa noastră de muncă – muncind pe nimic acasă şi pe mai nimic în străinătate – şi mai vitregă decât politica referitoare la sănătatea şi demografia românilor nu există nimic în Europa.
Dacă suntem săraci, nu e pentru că nu am aplicat programe de austeritate. Săracii i-am creat programatic. Nu avem însă un program de creare a înstăriţilor, a clasei de mijloc. Pentru că acest lucru ar cere politici care să cuprindă: măsuri protecţioniste pentru domeniile strategice ale economiei naţionale, decuplarea României de la Euro, refacerea sistemului de învăţământ şi a sistemului de sănătate, reînfiinţarea şcolilor de meserii, stoparea privatizărilor frauduloase sau dăunătoare interesului naţional, încurajarea industriei mici şi mijlocii, stoparea expansiunii mallurilor germano-franceze şi a betonărilor, defrişărilor şi subminării micilor producători naţionali pe care le aduc după sine aceste malluri.
Cu alte cuvinte, pentru a crea o clasă de mijloc naţională, România trebuie să iasă din sfera de influenţă a capitalismului transnaţional. În actuala diviziune globală a muncii, nouă ne-a fost repartizată sarcina de a ne cultiva sărăcia pentru ca alţii să se poată îmburghezi. Nu suntem săraci pentru că nu avem un plan de austeritate. Suntem săraci pentru că nu avem un plan de îmbogăţire, de consolidare a economiei naţionale şi, mai ales, a societăţii româneşti. Acest plan nu va veni de la Angela Merkel. Pentru că acest plan va fi contrar intereselor GEUrmaniei Angelei Merkel.
Autor: Mircea Platon
Sursa: Cotidianul