Spargerea cu zgomot a balonului creditării umflat în ultimii 40 de ani nu are cum să nu pună în genunchi (sau la pământ) băncile. Acesta este mesajul pe care par a ni-l transmite pieţele. Investitorii iau ce se mai poate din nişte epave în care probabil partea de equity va fi complet ştearsă. Activele de mii de miliarde de euro cu care operează sistemul bancar european reprezintă în cea mai mare parte ficţiuni, credite ieşite aberant din leverage-ul cu care au operat băncile şi care acum nu mai pot fi plătite.
Toată această cantitate uriaşă de datorie rea (corporativă, ipotecară, de consum, suverană) sucombă acum sub ochii noştri, trăgând în jos băncile. Oricâte declaraţii liniştitoare ne-ar da oficialităţile, oricât de multă surdină s-ar pune retragerilor de capital, fluxul banilor este cel care ne spune adevărul. Vorbele nu costă. Banii însă nu se pun la bătaie pentru pariul pe calul mort care este sistemul bancar european.
Disperarea establishment-ului în faţa perspectivei unui colaps sistemic s-a văzut şi la recenta întâlnire a G-20 care reuneşte miniştrii de Externe şi guvernatorii de bănci centrale din cele mai puternice 20 de ţări ale lumii. Aici pentru Europa s-a recurs la o veritabilă soluţie “nucleară” care permite socializarea pierderilor bancare prin intermediul unor instituţii hibride conturate la nivel continental. Fondul European de Stabilitate Financiară (EFSF), capitalizat doar cu 440 miliarde euro, a primit împuternicirea de a realiza injecţii în sistemul financiar de nu mai puţin de 2.000 de miliarde euro, accesate de la Banca Centrală Europeană. Instituţia va opera aşadar cu un levier de 5:1, urmând să fie o sursă suplimentară de instabilitate şi hazard moral într-un sistem financiar în care actorii privaţi refuză să îşi asume deciziile greşite şi pierderile rezultate în consecinţă.
Capitalismul pare a fi murit aşadar cu totul. Atunci când directorul general al FMI, Christine Lagarde, declara la sfârşitul lunii trecute că băncile europene au nevoie de capitalizare suplimentară pentru a face faţă turbulenţelor financiare, ne-am fi putut gândi că totuşi ar mai fi o speranţă. Aceasta este spulberată în aceste zile pe măsură ce se conturează scenariul unor “capitalizări” realizate de EFSF cu bani ieşiţi din “tiparniţa” BCE. Nu este vorba de 2,5 miliarde euro, aşa cum Autoritatea Bancară Europeană a recomandat după testele de stres din iulie a.c., ci de zeci de miliarde de euro pe care investitorii privaţi nu vor să îi aducă nici în ruptul capului. Pentru că ştiu că acest cash este comoara nepreţuită ce nu poate fi dusă pe epave care se duc la fund.
Cum capitalul privat nu vrea să participe la capitalizarea băncilor găurite, iar establishment-ul nu doreşte să le lase să cadă, se prefigurează această “soluţie” a socializării pierderilor prin intermediul banului contribuabililor şi a “tiparniţei” BCE. Este de fapt reţeta perfectă prin care contagiunea îşi face loc în întreaga Europă.
Wolfgang Schauble, ministrul de Finanţe al Germaniei, a declarat chiar în aceste zile că Fondul de Stabilitate nu va beneficia de o capitalizare suplimentară şi, de altfel, un sondaj realizat de postul german TV ZDF la începutul acestei luni indica faptul că 75% dintre germani nu sunt de acord cu o astfel de variantă. Prin urmare, instituţia va opera pe levier, adică exact pe baza reţetei care ne-a condus la actuala criză. Intenţia sistemului de a injecta inflaţie în faţa perspectivei imploziei creditului ne apare ca evidentă. Cumpărările de titluri de stat greceşti, italiene şi spaniole de către BCE ne spun că această variantă a monetizării datoriilor este cea preferată de mediul politic ce acţionează pe direcţiile indicate de lobby-ul bancar. Banii ies aşadar din “tiparniţă”, nefiind vorba de capital real cum sună poveştile privind cumpărătorii chinezi şi emisiunile de eurobonduri subscrise de capitalul privat.
Peter Tchir de la TF Market Advisors a pus în evidenţă recent, într-un material preluat de publicaţia Zero Hedge, cât de departe de realitate este soluţia unor bonduri europene. Conform calculelor sale, având în vedere proporţia fiecărei ţări din UE la PIB-ul Uniunii şi procentul din totalul datoriei, eurobondurile ar trebui să aibă un rating echivalent cu Baa2 pe sistemul Moody’s, adică aproape de “junk”. Mai mult decât atât, randamentul unei emisiuni de eurobonduri la 10 ani ar fi de 4,2% având ca bază PIB-ul şi de 5% socotind ponderea datoriilor. Cu alte cuvinte, Europa s-ar finanţa scump pentru a acoperi datorii vechi virtual imposibil de rambursat. Chiar şi o retragere a Greciei, Portugaliei şi Irlandei din Uniune nu ar duce rating-ul decât la Aa2, în timp ce yieldurile s-ar situa între 3,2% şi 3,7%.
David Beers, şef al departamentului de rating suveran al companiei de evaluare financiară Standard & Poor’s, a avertizat chiar zilele acestea, potrivit Reuters, asupra implicaţiilor utilizării unui levier ridicat de către EFSF. În acest caz, chiar Germania şi Franţa ar urma să fie retrogradate în măsura în care plusează la garanţii care le periclitează bilanţurile suverane.
Soluţiile se împuţinează, iar sistemul financiar global pârâie pe la toate încheieturile. Reţeta normală care ar fi o recesiune deflaţionistă prelungită ce ar surveni pe măsura lichidării datoriilor (prin achitare accelerată şi repudiere) nu este dorită de establishment. La nivel european cu atât mai puţin, unde până în prezent, în lipsă de idei, varianta cea mai simplă este transformarea Băncii Centrale Europene într-o bancă rea. Cum depozitul de produse financiare toxice de la Frankfurt este însă şi emitent al monedei euro, pierderile ar urma să fie împrăştiate în întreaga societate. Vă grăbiţi în zona euro?
Adrian Panaite
sursA: curierulnational.ro