Motto: Eu cred că pământul e plat
asemeni unei scânduri groase,
că rădăcinile arborilor îl străbat
atârnând de ele-n gol, cranii şi oase… (Nichita Stanescu)
Eu cred că Sebastian Ghiță este în arest doar cu vorba. Tot gândindu-mă la el și la ce știe, mi-a apărut în minte păzit ca o comoară.
L-a văzut cineva după gratii? Nu! Eu l-am văzut, cu imaginația mea, într-un apartament luxos, securizat, îmbietor la mărturisiri. Păzit, e drept, mai ceva ca Edward Snowden, dar arătându-i-se respectul cuvenit unei mari enigme, nedezlegată încă. Unui mare zăcământ, pe cale de a fi exploatat.
Eu cred că, orice mi-ar spune diverși decriptografi ai momentului, forma cea mai avantajoasă pentru actualul sistem din România de a-l aduce pe Sebastian Ghiță în țară este: fără suflare. Iar custozii săi sârbi sunt conștienți de asta! Și, nădăjduiesc, își iau precauțiile necesare.
Eu cred că singura șansă a lui Sebastian Ghiță de a scăpa de hăitașii săi care vor, cu orice preț, să-l reducă la tăcere înainte de a vorbi mai mult, este să vorbească mai mult. Mai mult decât a făcut-o până acum. Și nu oricând ci acum, cât mai repede, imediat, de-acolo de unde încă poate vorbi.
Eu cred că, și dacă ajunge viu la Beciul Domnesc, va fi rapid metamorfozat într-un viu mort. Există metode, există droguri, există tehici de avariere psihică, cu eficiență garantată. Există o agricultură a serviciilor secrete care știe sa transforme omul în legumă, creierul uman în conopidă furajeră.
Eu cred că, de-acum, orice încercare a lui Sebastian Ghiță de a tăcea și a nădăjdui să cadă la pace, fără daune, cu sistemul, va fi o formă, inconștientă, de tentativă de sinucidere. Ca și cum, într-o clădire cuprinsă de flăcări, ai incerca să te salvezi sărind în gol de la etajul 20.
Eu cred că, la scara mizeriilor politice românești de început de mileniu 3, pământul poate fi considerat plat. Și mai cred că realitățile proiectate la orizontul scurt al înțelegerii noastre imediate nu ar trebui complicate cu tot felul de corecții de curbură. Pământul e plat și împarte, ca în poezia lui Nichita, lumea în două: deasupra viață, dedesubt „cranii și oase”.
Eu cred că, pe Sebastian Ghiță, povara secretelor grele pe care le poartă cu sine îl apasă tot mai mult in jos, spre marginea scândurii groase sub care e hăul. Singura lui șansă de a opri această prelingere spre tenebre este să se elibereze, până nu e prea târziu, de povară, și să redevină sevă. După care va fi grija arborelui să-l scoată la lumină.
Sursa: Contele de Saint Germain