„Tehnocrații” în istoria României… A mai existat o vreme în care în fruntea țării s-au aflat „tehnocrați”. Ei se găseau, la 16 decembrie 1938, în partidul înființat de Carol al II-lea pentru a-și impune dictatura, Frontul Renașterii Naționale (o Uniune Salvați România a epocii), formațiune cu „oameni noi” și membri ai partidelor dizolvate, care se declarau „apolitici” și „tehnocrați”.
Istoria se repetă și ne oferă lecții neprețuite. Pe atunci alții se îmbrăcau în alb imaculat (la propriu, atunci) pozând în salvatorii nației și pretinzând dreptul de a conduce, deasupra voinței populare. „România trebuie salvată și sunt hotărât s-o fac”, spunea Carol al II-lea, un mesaj asemănător cu cel al „regelui neîncoronat” de astăzi, Klaus Iohannis.
„Spoiți cu var ca niște pomi fructiferi sau ca niște WC-uri de gară – ca tot ce trebuie dezinfectat”. Este caracterizarea pe care le-o oferă Martha Bibescu salvatorilor României de atunci, privindu-i din balconul publicului, la ședința de deschidere a Parlamentului, pe 7 iunie 1938, când noii deputați și senatori s-au prezentat în costume albe, uniforma de sărbătoare a membrilor Frontului Renașterii Naționale.
Frontul Renaşterii Naţionale, partidul totalitar al lui Carol al II-lea, avea menirea de a contrabalansa influența crescândă a Mișcării Legionare în rândul românilor, și a făcut acest lucru imitând-o (inclusiv salutul roman, cu mâna dreaptă ridicată, „de la inimă la cer”) și preluându-i temele majore, precum lupta împotriva corupției și a politicianismului. O altă lecție a istoriei: este ceea ce face Uniunea Salvați România astăzi, captând aspirațiile românilor, pentru a le deturna în zona dreptei liberale și a intereselor corporatiste (care stau în statele ONG-urilor „societății civile”)
Frontul era, de fapt, o contrafacere menită de servească intereselor unor persoane care doreau să-și păstreze puterea și privilegiile într-o epocă agitată în românii doreau, în mod firesc, schimbarea. Lecția continuă…
„Este guvernul meu”, spune neamțul Carol al II-lea. „Îmi doresc un guvern al meu”, spunea neamțul Iohannis. Ambii au avut această satisfacție pentru o vreme împotriva voinței populare și a intereselor naționale.
„Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți… niște mișei!
Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici…”
«Este guvernul meu», de Ion Scurtu
„Este guvernul meu”. Aceste cuvinte au fost rostite de regele Carol al II-lea în ianuarie 1938, într-un context istoric confuz și tensionat.
La sfârșitul anului 1937, România se afla într-o gravă criză politică. Principalele partide erau compromise în ochii electoratului, deoarece una au promis în campaniile electorale și altceva au făcut atunci când au fost la putere. Extrema dreaptă (prodictatorială) se afla în ofensivă, iar regele Carol al II-lea manevra pentru instaurarea propriului său regim politic.
În alegerile din 20 decembrie 1937 nici un partid nu a obținut cel puțin 40% din totalul voturilor pentru ca, în baza legii electorate din 1926, să-și poată constitui o majoritate parlamentară.
Profitând de situația creată, Carol al II-lea l-a numit, în ziua de 28 decembrie, pe Octavian Goga, liderul Partidului Național-Creștin, în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. Vestea a provocat stupoare în opinia publică. Omul politic Constantin Argetoianu scria că un guvern Goga „este așa de neverosimil, încât nu mă pot obișnui cu o idee atât de absurdă”.
Într-adevăr, PNC obținuse în alegeri abia 9,15% din totalul voturilor, clasându-se pe locul al patrulea, după Partidul Național-Liberal (35,9%), Partidul Național-Țărănesc (20,4%) și Totul pentru Țară-Mișcarea Legionară (15,5%). Iuliu Maniu declara că guvernul Goga era un „guvern personal”, reprezentând „o sfidare la adresa națiunii”, iar Constantin I.C. Brătianu cerea „respectarea neștirbită a normelor constituționale”.
În guvernul Goga, alături de membri ai PNC, au fost incluși mai mulți „specialiști”, de fapt transfugi de la alte partide, precum și independenți, care au acceptat să se pună în slujba planurilor politice ale regelui.
Într-un interviu, Carol al II-lea explica motivul deciziei sale: „Din cauza partidelor și a politicii din România, suveranul este singurul element care păstrează linia dreaptă”.
Într-un alt interviu, era și mai explicit: „Este guvernul meu și trebuie să aibă aprobarea mea. În ziua când nu aș fi mulțumit de felul cum guvernează voi cere o schimbare”.
Asemenea declarații contraveneau spiritului Constituției, care avea la bază principiul potrivit căruia „Regele domnește, dar nu guvernează”. Dar, pentru Carol al II-lea, Constituția din 1923 era „prea strâmtă” și trebuia modificată. Până atunci putea să o calce în picioare, socotindu-se singurul om politic care putea decide soarta regimului politic din România.
„Schimbarea” s-a produs după numai 44 de zile. La 9 februarie 1938, regele l-a demis pe Octavian Goga, iar a doua zi românii au aflat că s-a constituit un guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea. Pe preciza că acesta era un guvern în afara partidelor politice, fiind alcătuit din oameni cinstiți și devotați intereselor naționale. În mesajul adresat românilor, Caril al II-lea preciza: „România trebuie salvată și sunt hotărât s-o fac”.
A fost redactată în grabă o nouă Constituție, publicată în ziua de 20 februarie, prin care se extindeau prerogativele regale. Fără a lăsa un răgaz pentru a fi citită și asimilată de cetățeni, aceasta a fost supusă „spre bună știință și învoire” în ziua de 24 februarie. Noua lege fundamentală a fost „primită” aproape în unanimitate (votul era deschis și se ținea o evidență specială a celor care au fost împotrivă). Doar 0,13 % au răspuns că NU sunt de acord.
Le festivitatea de promulgare a noii Constituții în ziua de 27 februarie, Miron Cristea ținea să sublinieze că aceasta era o replică dată partidelor politice, pe care le-a numit „hidra cu 29 capete electorale, care a învrăjbit fără folos pe toți, spre paguba țării întregi”. Adresându-se regelui, președintele Consiliului de Miniștri sublinia: „Astăzi s-a rupt paienjenișul de pe ochii cetățenilor României întregite, ca să vadă limpede de unde vine mântuirea: de la eroica hotărâre a Majestății Tale”.
Peste o lună, la 30 martie, partidele politice au fost dizolvate prin decret regal, spre „liniștea țării”.
La 16 decembrie 1938 a fost înființat Frontul Renașterii Naționale, declarat „unica organizație politică în stat”. Acesta a fost singurul partid care a avut dreptul de a depune liste în alegerile parlamentare din 1-2 iunie 1939, astfel că a obținut o victorie deplină. Între cei aleși se aflau mulți membri ai partidelor dizolvate, care acum se declarau „apolitici” și „tehnocrați” (s-a candidat în funcție de profesii: agricultură și muncă manuală; comerț și industrie; ocupațiuni intelectuale).
La ședința de deschidere a Parlamentului, desfășurată în ziua de 7 iunie 1938, noii deputați și senatori s-au prezentat în costume albe, uniforma de sărbătoare a membrilor FRN. Martha Bibescu – privind din balconul rezervat publicului – aprecia că aleșii națiunii păreau a fi „spoiți cu var ca niște pomi fructiferi sau ca niște WC-uri de gară – ca tot ce trebuie dezinfectat”.
Ministerul Propagandei Naționale, special înființat, presa și radioul (aflate sub cenzură) se întreceu în elogii la adresa regimului și mai ales a „marelui cârmaci”. Regele savura aceste laude, participa la spectacole grandioase cu mii de participanți, asculta odele ce i se închinau, primea cu plăcere cadourile ce i se făceau (între care și o hartă a țării în relief, oferită de Banca Națională a României).
Unii apreciau că se exagera destul de mult. Între aceștia, N.D. Cocea, care nota în jurnalul său: „Să-ți pui tu slugile să te laude la gazetă și să te declari satisfăcut. Să-ți tocmești tu singur argați cu ziua care să te ridice în slava cerului și să te potrivești vorbelor lor. Să te socotești om mare pentru asta. Haram de rege!”
Cultivată cu grijă (și cu mulți bani), starea euforică s-a curmat brusc în vara anului 1940, când România a fost silită să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei către Uniunea Sovietică, nord-estul Transilvaniei către Ungaria și Cadrilaterul către Bulgaria.
Epilog: La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea îi anunța pe români că „din marea mea dragoste pentru acest pământ”, a hotărât să treacă „grelele sarcini ale domniei” pe umerii fiului său Mihai, iar a doua zi a luat drumul exilului.
Autor: Cristian Patrascu
Sursa: Anonimus.ro