Romano Guardini a spus că creștinul este înlănțuit, dar înlănțuit în libertate. Așa-numitul om modern, pe de altă parte, nu e constrâns de nimic, e dezlănțuit, și totuși se află prins în strânsoarea predeterminării implacabile, materialiste. Pentru el, credința și loialitatea sunt doar relicve ale unei epoci feudale când familia (o comunitate bazată pe jurăminte solemne) juca un rol vital. Are oroare de legături de orice fel, de unde și entuziasmul Noii Stângi pentru sexul în grup și viața în „comune”. Sigur, loialitatea permanentă față de partide ar bloca întregul proces democratic. Homunculul modern zburătăcește ca un fluture de la un partener la altul, de la un partid la altul. Nu e credincios față de Dumnezeu (care cere loialitate absolută) sau față de semenii săi: nu e decât un „consumator” capricios căruia i se face curte și i se îndeplinesc toate nazurile.
Fără îndoială că omul modern nu are o gândire ierarhică. Obligațiile „orizontale” – față de aproapele său, de colegi, de camarazi, de partenerul de căsătorie – nu sunt luate prea în serios, însă legăturile față de care se opune vehement sunt cele „verticale”. El nu-și dorește să fie copilul lui Dumnezeu, să fie tată al unor copii. Împotriva tuturor dovezilor care i se aduc, el afirmă că oamenii sunt egali, iar această aiureală cumplită e proclamată chiar și de buni creștini, cu toate că ei uneori se limitează la „egalitate în fața lui Dumnezeu”. Pe acest raționament, așadar, în ochii lui Dumnezeu, Iuda e egalul Sfântului Ioan, criminalul e egalul sfântului; o perspectivă reconfortantă, pentru că elimină nevoia de a ne examina conștiința, de a simți remușcări, de a ne căi – păcatul și virtutea sunt puse pe picior de egalitate. Prin urmare, termeni ca „bun” și „rău” sunt înlocuiți cu expresii precum „social” și „nesocial”. Marele Inchizitor al lui Dostoievski a prevestit deja că va veni vremea când știința o să anihileze noțiunea de păcat și păcătoși. Omul e privit tot mai mult drept un animal al mediului, o creatură a circumstanțelor, care nu are o responsabilitate reală, noțiune care face ca etica, teologia și Dumnezeu să fie superflue.
Mânat de invidie și incapabil să se opună despotismului tehnologiei și administrației, care se impune tot mai mult, într-un ritm susținut, omul modern se află într-o revoltă împotriva tuturor privilegiilor, tuturor „excepțiilor” și categoriilor speciale. Un „Papă conducător”, „cinstirea altarelor”, o Biserică împuternicită să emită dogme (sau să anatemizeze anumite doctrine), adevărul absolut așa cum e revelat în Scripturi, un cod moral constrângător, penitența, un stil de viață ascetic –toate acestea îl șochează. Dacă Dumnezeu chiar s-ar afla „în spatele lucrurilor”, El ar trebui abolit ca fiind reacționar, ca fiind un impediment în calea „progresului omenirii”. Hristos Stăpânul nostru? Hristos Împăratul? Nu – în cel mai bun caz, El este fratele nostru învins în mod tragic. Moartea Lui în Vinerea Mare a fost sfârșitul, Învierea în Duminica Paștilor e doar un mit. Ce minuni? Ce supranatural? Time Magazine, Der Spiegel sau „Unesco” ar trebui mai întâi să le demonstreze existența.
Nici unicitatea nu există. Totul și toți pot fi înlocuiți. Un vot e la fel de bun ca oricare altul, o bancnotă de un dolar e la fel de bună ca oricare alta. Un Rambler sau un Thunderbird proaspăt scos de pe linia de asamblare e la fel de bun ca oricare altul. Nu numai siguranțele, ci și inimile pot fi schimbate – la fel și dinții, soțiile, cămășile și alte „articole”. „Nimeni nu e indispensabil” e un slogan democratic care a rezistat timpului. Personalitatea e un impediment, iar a fi nesocial sau, mai rău, antisocial înseamnă întotdeauna o infracțiune. Dumnezeu, însă, este der ganz Andere, Cel Complet Diferit, după cum a spus Karl Barth, iar asta Îl face să dea de bănuit.
Omul vrea să fie emancipat – el, piticul supraadministrat, suprareglementat, înrolat, înregistrat, asigurat, înscris în sondaje și analizat, care tremură în fața polițistului de la circulație, a fiscului, a reporterului, care e intimidat de vecinul lui și abia dacă a scăpat de o formă sau alta de dictatură. Însă el e emancipat numai de la brâu în jos. Nu-l mai slujește pe Ros, iar sexualitatea lui rătăcitoare exprimă tot mai multă ură. Manson cu sexul în grup și omorul în grup a devenit noul arhetip.
De Sade, „divinul Marchiz” care a inspirat Revoluția Franceză și mișcările moderne propulsate de invidie împotriva minorităților „indezirabile” este și sfântul patron al anarhiei abdominale. „Sade, aproapele nostru” (Sade, notre prochain) – ca să preluăm titlul unei cărți – a devenit un far al vremurilor noastre. Nu viața sfinților, ci viețile, faptele și gândurile marilor diaboliști sunt subiectele de cercetare la modă și nu fac decât să tragă macazul și mai departe de Dumnezeu. În unele țări, mai ales în Marea Britanie, a avut loc o autentică renaștere a satanismului. Iar de dragul simetriei sexuale, niște femei malefice, agresive, cu ochi de pește și nuri descoperiți și care îndreaptă pistoale spre cititor împodobesc copertele cărților de buzunar care slujesc drept „divertisment”.
La o privire superficială, contemporanii noștri par cel puțin să se bucure de un grad de siguranță necunoscut în trecut: epidemiile, jafurile la drumul mare, revoltele agrare, feudele, ostracizarea și moartea prematură din pricina unor cauze astăzi neglijabile (ca de exemplu apendicita) îl făceau pe om înspăimântător de conștient de dependența față de forțele superioare. Media vita in morte sumus – „în mijlocul vieții suntem în moarte” (Notker Balbus) – reprezintă felul în care se simțea omul medieval. Cu excepția accidentelor de circulație sau a suicidului sub influența drogurilor, în ziua de azi omul se poate aștepta să ducă o viață lungă. Moartea, considerată întrucâtva obscenă, e ascunsă cât mai departe cu putință. Rugăciunile fierbinți sunt în mod evident superflue într-o epocă a siguranței sociale și a progresului medicinei. „Din leagăn și până-n groapă, Părintele Stat ne ține-n siguranță…”, un miraj reconfortant care îl face pe om să uite că statele pot da faliment și că perioadele de siguranță stabilă pot ajunge la un sfârșit abrupt prin revoluții sau prin ororile apocaliptice ale tiraniei și războaielor nucleare. În timpul „anilor de îndestulare” tinerii nu-și dau seama de acest lucru, iar cei bătrâni aleg în mod oportun să nu și-l amintească.
Astfel, simpla prostie anulează credința și pietatea: cel care caută să evadeze nu e conștient de trecut și nu dezvoltă o concepție rațională despre viitor. Ar însemna să înfrunte certitudinea morții, posibilitatea niciodată cu totul eliminabilă a sărăciei, bolii, nefericirii în dragoste și eșecului personal. Preferăm să uităm toate astea cu ajutorul muncii haotice și divertismentului la fel de haotic, oscilând puternic între una și alta. Pur și simplu nu mai avem timp să contemplăm, să ne concentrăm, să medităm, să ne rugăm sau să facem fapte bune. Nu e timp! Nu e timp! Pentru că nu așteaptă eternitatea, omul modern e dureros de conștient de timpul său limitat și e efectiv schingiuit până la moarte de calendare și ceasuri. Fiecare secundă contează.
Și unde își poate găsi consolarea? Nu există decât „progresul”, credința oarbă într-o lume mai bună care poate fi transformată aici, pe pământ, într-un paradis terestru creat cu ajutorul tehnologiei, medicinei, psihologiei și autocontradictoriului „Stat liberal care are grijă de cetățeni”. Însă cu cât mai desăvârșit devine acesta din urmă, cu atât mai mult va crește consumul de băutură și droguri, vor exista cu atât mai multe căsnicii frânte, cazuri de delincvență juvenilă și boli psihice (cum dovedesc statisticile din Suedia și Danemarca)… toți aceștia fiind factori care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu.
Fragment din volumul „Monarhie și război” de Erik von Kuehnelt-Leddihn, apărut la editura Contra Mundum
Autor: Erik von Kuehnelt-Leddihn
Sursa: contramundum.ro