La o emisiune de dimineață era invitată o adolescentă care dăduse o lovitură. Cîștigase marele premiu la un concurs muzical (unul prestigios) din Italia. După două-trei întrebări banale, rostite pe un ton oarecum chicotit, moderatoarea televiziunii a sărit la întrebarea cretină a acestor zile: „Te-ai gîndit să emigrezi? Ai în plan să pleci din România?“.
Fata lovită de noroc și de bucuria unui interviu a rămas cu gura căscată și s-a chinuit să bălmăjească două vorbe. Ea, săraca, trăia bucuria primului succes important și nu avea în minte nici un plan legat de plecarea din România. Eventual se putea gîndi la o școală mai prestigioasă. Asta, dacă părinții săi o puteau susține. Fata nu era încă lovită de boala Vestului. Probabil că acasă părinții ei nu își făceau asemenea planuri. Și nici între colegi nu intrase virusul disprețului față de țară.
Sunt șocat de capacitatea de a risca a celor care pleacă. Am putut de mai multe ori să rămîn sau să fug. Nu mi-a fost frică. Pur și simplu nu am fost ispitit de o asemenea încercare. De aceea îi privesc cu ochi mari pe toți cei care încearcă. Mulți se aventurează mai ceva ca piloții de război care sar fără parașute. Emigrația economică face furori în tot Estul Europei. În România, poate mai mult ca în țările vecine.
Emigrația îi soarbe pe cei slabi și le dă putere celor cu spirit de învingători. Oamenii nu suportă să muncească la greu sau să tragă mîța de coadă pe aproape nimic. Mai bine risc, mai bine plec, își spun ei. Și se gîndesc mereu cum să prindă un tren. Caută de lucru în străinătate. Cei care recurg la această soluție sunt oameni speciali și disperați, puternici și cu o capacitate de a înfrunta valurile vieții, cum nu întîlnești la mulți dintre cei rămași acasă. Migrația economică stîrnește o energie ca o bombă. Trece prin orice beton și răstoarnă toate opreliștile. Am toată considerația pentru cei care înfruntă această experiență. Este, poate, cea mai teribilă școală a vieții. Pentru cei cu cap, plecatul este o inițiere, un exercițiu, o probă, o instrucție dură, o academie fără teorie. Trec rapid la culesul a 10 rînduri de vie sau de căpșuni, în loc de trei. Peste noapte, sar la cusutul a 10 costume, în loc de două. Scot trei recolte de pe o bucată de pămînt, în loc de una sau de două. Muncesc 10-12 chiar 14 ore pe zi. Nu știu cînd foaia calendarului se întoarce cu ziua de duminică. Copiii și rudele de acasă nu au habar și nu înțeleg cum banii trimiși acasă sunt udați cu sînge. Că au un preț în lacrimi, în singurătate, de multe ori, chiar în umilință. Pe unii, această experiență îi îngroapă. Pe alții îi întărește și îi ridică. Încep să priceapă că același lucru putea fi făcut și acasă. Cu o diferență. Profitul era al lor. Pe unii îi puteți vedea în noile firme care apar, în afacerile mici, în serviciile serioase. Ei sunt românii plecați la muncă în străinătate, obligați de viață să redescopere România. Din păcate, Guvernul nu știe cum să-i cîștige, cum să-i sprijine și cum să-i aducă înapoi. Guvernele României nu au decît o mînă de priorități. Cîștigarea alegerilor și bruma lor de promisiuni.
Vorbește cineva despre schimbarea filosofiei de viață a românilor care pleacă? Ce-i aia? Redobîndirea încrederii celor plecați în țara lor? Cine și cum să facă asta, cîtă vreme politicienii nu pot să genereze încredere în ei înșiși? Unde este încrederea pe care a adus-o Klaus Iohannis ca președinte al României? Unde este încrederea pe care a adus-o PSD-ul ultravotat în decembrie? Nicăieri, pentru că nici PSD-ul, nici Iohannis nu au habar cum se reconstruiește încrederea în România! Și nu prea le pasă de asta, dincolo de declarațiile lor televizate.
În fiecare oraș și orășel există cîte o autogară sau măcar un punct de plecare în străinătate. Este trambulina în neant sau rana fiecărei localități din România. Pe acolo bate vîntul durerii și tot pe acolo răsuflă un strop de speranță.
Nenorocirea emigrației economice se varsă acum în mentalitatea celor tineri. Naivitatea noastră a născut o modă. Propaganda pro Europa aprinde în mințile celor tineri visul de a lucra în marile capitale europene, în cele mai faimoase multinațioanle. Nimeni nu le explică tragedia sclaviei pentru 2.500 sau pentru 4.000 de euro pe lună într-o vreme în care țara lor are nevoie de o altă generație de patroni, școlită în străinătate, modernă, disciplinată, eficientă, în mîinile căreia să stea viitorul economiei românești. Nimeni nu le descifrează condiția tristă a angajatului bine plătit, nimeni nu-i luminează în legătură cu condiția forței de muncă exploatate și abandonate cu sînge rece la un „target atins“. Ne îngroapă moda iubirii necondiționate pentru nivelul salarial și condiția europeană a muncii. Și ne întrecem cu toții în cuvinte amare pentru a denumi România ca fiind „țara asta“, locul în care nu se poate face nimic.
Editorialul complet în ziarul Cotidianul de luni versiunea tipărită.
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: Cotidianul