De la şcoala primară a capitalismului se învaţă că instituţia emblematică a acestuia este bursa. Care constituie piaţa unde se tranzacţionează acţiunile companiilor, dar care este organizată nu pentru o asemenea tranzacţionare în sine, ci în scopul ca prin aceasta să se creeze cadrul pentru finanţarea firmelor participante, finanţare directă, neintermediată de bănci, şi deci mai ieftină.
In timp ce la tranzacţionarea acţiunilor existente firmele îşi schimbă într-o măsură sau alta proprietarul, ele ca instituţii nu se pot finanţa (adică nu pot face rost de bani de pe piaţă) decât cu ocazia unei noi emisiuni de acţiuni. Cu acea ocazie se verifică în piaţă încrederea în firma cu pricina, încredere dobândită pe baza unui istoric solid şi a unei îndelungate şi sistematice transparenţe asupra activităţii.
Aceste date, deşi sumare, sunt suficiente pentru a evidenţia şi explica stadiul în care se găseşte aşa-numita bursă de valori din România la două decenii de la înfiinţare. Aşa-numită, pentru că n-are vreo legătură cu bursa capitalistă ca piaţă şi scop de existenţă. Având însă în vedere că în România nu este de fapt capitalism, ci un colonialism odios, nu este de mirare! Doar câteva mii de investitori îşi plimbă banii de la unul la altul prin praful – că de mai mult nu e vorba! – de acţiuni existente pe piaţă. Agitaţie în gol, căci la scopul bursei, respectiv la finanţarea firmelor, nu se contribuie cu nimic! Câte o lansare sau o ofertă nouă de acţiuni – din ani în paşti! Si la fiecare lansare, vreo cinci ieşiri din bursă. Ca atare: obiectiv economic – practic zero; rol economic – zero!
Dacă nu oferă finanţare, bursa nu prezintă niciun interes pentru companii. În primul deceniu de economie de piaţă, capitalismul în România era unul de cumetrie şi nicio companie privată, nou înfiinţată, nu era interesată să se listeze în bursă pentru că trebuia s-o facă în schimbul unei minime transparenţe, pe când tocmai de lipsa acesteia avea nevoie pentru a se îndestula rapid. A fost necesar să se dea dispoziţie întreprinderilor de stat să-şi listeze o parte din acţiuni pentru a se înfiinţa bursa. În al doilea deceniu postcomunist, când capitalul străin a preluat controlul economiei, lucrurile în bursă nu s-au schimbat, pentru că, la jaful pe care l-a practicat, capitalul străin n-avea nici el nevoie să se lege la cap cu transparenţa bursieră. Ba, s-a asistat la aiureala că, de îndată ce o companie străină prelua una de stat deja înscrisă pe bursă, o scotea imediat de la listare. Aşa că minunata bursă a rămas tot pe osatura companiilor de stat sau rezultând din privatizări, emitenţii venind din privat nefiind decât în număr de 13, cu o capitalizare reprezentând numai o optime din total. Cu alte cuvinte, articulaţia bursieră privată, despre care se spune că ar fi emblema capitalismului, este în România colonială actuală doar o biată jigăraie!.
Autor: Ilie Serbanescu
sursa: jurnalul.ro