La fel ca in cazul medicamentelor prescrise in cazul unor maladii, efectele secundare ale unor masuri guvernamentale se pot dovedi aproape la fel de grave ca ravagiile produse de boala in sine.
Oricine care a trecut prin cabinetul unui medic si a primit o reteta, stie ca a fost intrebat si de ce alte maladii a suferit in trecut sau sufera in prezent. Asta pentru ca (aproape) orice medicament produce asa-numitele “efecte secundare”, iar corelat cu alte boli poate fi chiar interzis unor anume pacienti. Si economia este domeniul “efectelor perverse” – un rau este inlocuit cu altul, nici macar neaparat mai mic. Doar ca aceste efecte se vad in timp.
Reducerea salariilor bugetarilor, de pilda, nu este neaparat cea mai buna idee din lume. In acest caz, reducerea cererii solvabile de consum, cu efect direct asupra vinzarilor, naste mai multe belele decit rezolva ceva. Este una din lectiile Marii Crize din anii ’29-’33. Sa ma explic.
Este limpede ca prins in offside de o cadere care nu a fost prevazuta a veniturilor bugetare (nu datorita proastei colectari, ci pur si simplu ca urmare unei comprimari extrem de severe a Produsului Intern Brut), executivul trebuie sa-si reduca cheltuielile.
Sau sa marseze pe un deficit care, insa, in cazul de fata, ar atinge cote ametitoare (deja a fost majorat la limita suportabilului dupa obositoare negocieri cu FMI si Comisia Europeana). Numai ca solutia aleasa – reducerea tuturor salariilor, in paralel cu masive disponibilizari – nu este fericita din cel putin doua puncte de vedere: unul managerial si al doilea care tine chiar de contextul crizei.
Managerial nu este bine pentru ca in egala masura “pedepseste” si lenesii (birocrati delasatori, care muta hirtii de colo-colo) si oameni care si-au construit o cariera onesta in serviciul public si care nu au neaparat o alta calificare. Generalizarile au fost specifice doar regimului planificat, unde lenesii si harnicii, geniile si sfertodoctii “trebuiau” sa cistige la fel.
Ce garantie mai exista pentru un functionar public, ce imbold pentru o cariera cinstita si meritorie, daca se poate trezi aruncat anapoda peste bordul unei corabii care ia apa din cu totul alte motive decit prestatia lui?! Oricum sectorul public sufera de lipsa unor oameni bine pregatiti, integri din punct de vedere moral (de mici spagari e plin ochi) si cu o constiinta civica adecvata. De acum va fi si mai rau, in loc sa fie mai bine.
Necesara ajustare trebuia facuta punctual – eliminarea celor care taie frunze la ciini (daca sunt intr-o structura sau alta), reducerea/comasarea numarului de institutii acolo unde se poate, dar conservarea competentelor si a lantului de responsabilitate. In schimb se risipesc in continuare o gramada de bani pe cele mai aiuristice “proiecte”.
Financiar nu este bine pentru ca ceea ce cistigi pe mere, vei cheltui pe pere. Asta pentru ca cei disponibilizati vor continua sa consume bani de la buget (ajutorul de somaj, fondul respectiv colectindu-se tot prin taxele platite de contribuabili) in schimb vor cumpara mai putine bunuri si servicii. Or, una din metodele iesirii din criza, in toate statele – de la SUA si Germania si pina la Regatul Unit sau Franta – a fost tocmai injectia de adrenalina in cererea solvabila de consum.
Asta fie prin diminuarea fiscalitatii, fie prin reducerea costului banilor (dobinda de politica monetara), fie ambele. Pe termen scurt poate se va reusi cvasiechilibrarea unui buget in suferinta, dar pe termen mediu apar efectele perverse de care pomeneam mai sus.
Reducerea cererii solvabile inseamna probleme si pentru firmele care produc/comercializeaza bunuri – de ce sa produci daca nu ai cui sa vinzi?! Inseamna deci si mai putine taxe pe profit sau TVA si accize la buget.
O alta ideea complet gresita este aceea ca Romania va iesi din criza APROAPE DE LA SINE intr-un termen oarecare dupa ce se va produce revirimentul global, mai ales prin repornirea motoarelor in SUA si UE.
Nu vreau sa dau zeci de exemple din istoria economica a ultimelor cinci decenii – niciodata nu se intimpla asa. Economia nefericitului Peru, de pilda, continua sa se prabuseasca in anii ’90, desi economiei globale, in general si acelei regionale, in special, le mergeau destul de bine.
De vina era regimul Fujimori, incompetent si corupt pina in maduva oaselor. In aceeasi ani, criza mexicana a avut cauze nationale/regionale concrete, locale (speculatiile) si nu unele care au tinut de vreun context international. La fel Turcia la finele anilor ’90 sau Japonia la inceputul anilor 2000.
Sigur ca teoretic exporturile pot sa creasca, sigur ca teoretic investitiile straine pot pompa mai mult capital. Numai ca acestea sunt prezumtii care tin tot de contextul intern: pentru a exporta mai mult trebuie sa ai si ce sa vinzi in exterior iar pentru a atrage capital investitional trebuie sa creezi un climat intern prietenos si atractiv.
Nu are rost sa fumezi tigara de la tigara la Palatul Victoria, privind pe fereastra si asteptind ca norii negri de pe cerul economiei globale sa se risipeasca si sa te trezesti si tu cu Trezoreria plina.
La aproape un an de zile de la guvernare, intentiile executivului ramin, asadar, cel putin neclare, daca nu total neconvingatoare iar Romania nu isi mai permite si in 2010 o perioada de caderea atit de dura ca in acest an, fara riscul de a-si compromite planurile de stabilitate pe termen lung.
Eugen Ovidiu Chirovici
Sursa: Bloombiz