Cu excepţia setului care priveşte energia şi poluarea, celelalte patru au legătură indisolubilă cu educaţia, chiar dacă nu pare la prima vedere. Este vorba de numărul absolvenţilor de facultate, de alocarea a 3% din PIB pentru cercetare-dezvoltare, de reducerea sărăciei şi a şomajului, prin creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă.
Dacă judecăm după cum au acţionat până acum, politicienii români nu consideră că ultimele două seturi de indicatori sunt, în mod direct, legate de educaţie. Ei cred că atât sărăcia, cât şi şomajul se rezolvă cu bani. Aşa a ajuns România o ţară de asistaţi social, dintre care cei mai mulţi nu mai sunt interesaţi să muncească, chiar dacă sprijinul social este redus. Investitorii străini nu au nimic cu românii când îi plătesc mai prost decât pe alţi est-europeni. Dacă şi salariaţii noştri ar avea nivelul de educaţie al cehilor sau slovenilor. Fără educaţie, nu ai productivitate şi nici şanse mari să te reangajezi după ce ai devenit şomer.
Pentru România, prioritatea nr. 1, în contextul Agendei UE 2020, este educaţia. Sărăcia şi şomajul nu se rezolvă nici prin mai multe ajutoare sociale, nici prin facilităţi fiscale mai consistente acordate şefilor de întreprinderi care angajează şomeri. Acestea sunt soluţii lăturalnice, care nu atacă problema de bază – lipsa de educaţie. Guvernului Boc i se reproşează pe nedrept că nu a pompat mai mulţi bani în economie, în stil american sau franţuzesc. El a băgat cât a avut spaţiu fiscal, adică 0,2% din PIB. Atât şi-a permis România, atât s-a dat. Culmea ironiei este însă faptul că cei mai virulenţi critici sunt tocmai cei care au avut posibilitatea să mărească apreciabil spaţiul fiscal, dar nu au făcut-o din cauza unei crase incompetenţe. Dar ceea ce se aşteaptă de la actualul Executiv este trecerea prin Parlament a Legii educaţiei, care ar avea o contribuţie însemnată la reuşitele României în cadrul Agendei UE 2020.
Legea educaţiei vine cu trei elemente noi, foarte importante. 1. O lărgire a posibilităţilor curriculare. Altfel spus, elevii vor avea mai multe opţiuni de a naviga printre materii decât până acum, când drumurile erau prea înguste şi prestabilite. 2. Educaţia permanentă pe parcursul vieţii, domeniu în care suntem ultimii în Europa. Nici 1% dintre salariaţii români nu sunt supuşi unor perfecţionări continue reale, nu formale, de tipul “ţi-am făcut instructajul şi gata”. 3. O mai mare implicare a celor care au interese în domeniul educaţiei: părinţi, studenţi, autorităţi locale. Practic, sunt două modele: unul este anglo-saxon, care s-a dezvoltat în sute de ani în Statele Unite şi Marea Britanie, unde se consideră că, dacă lasă pe mâna profesorilor întregul proces de educaţie, nu se obţine şi calitate. În schimb, dacă se implică părţile interesate, inclusiv prin sprijin financiar, rezultatele sunt mai bune.
Există însă părerea că este greu să-ţi imaginezi funcţionarea sistemului anglo-saxon într-o ţară ca România unde pe părinţi îi interesează orice altceva decât de a se implica direct în procesul de educaţie, iar comunităţile locale şi primăriile au cu totul alte interese. În cea de-a treia componentă există deci o mare necunoscută, dar prin negocieri se poate găsi o formulă de compromis, astfel încât o lege atât de importantă pentru perspectivele României să poată vedea lumina zilei.
Gheorghe CERCELESCU
sursa: gandul.info