Rareori viața din pozele de pe facebook, coincide cu viața reală. Pe facebook, proiectăm mai degrabă imaginea a ceea ce am vrea să fie viața noastră, nu ceea ce este. De asta e plin facebook-ul de oameni de succes, veseli, cu principii, foarte siguri pe ei, deștepți, iubitori, familiști, sexoși, etc. Și cu cât ne promovăm mai puternic imaginea dorită pe rețelele de socializare, cu atât mai mult ni se adâncesc frustrările, rănile, anxietatea. Ajungem să (ne) mințim tot mai mult încercând să „teleportăm” imaginea noastră virtuală, către viața reală și…pur și simplu nu ne iese. Pentru că noi nu suntem așa cum pozăm pe facebook. Nu suntem ăia în care pozăm. Iar admirația „urmăritorilor” noștri din mediul online, ne încălzește prea puțin, pentru că e acordată eu-lui nostru fals, nicidecum adevăratei noastre fețe.
Noi, cei adevărați, avem traumele noastre pe care nu ni le-am vindecat, avem fricile noastre pe care nu le-am depășit pe bune, avem complexele noastre peste care nu ne mai acordăm șansa de a trece. Asta pentru că ne „idealizăm” viața online, trecând peste toate problemele cu câteva click-uri. Ori în viața reală nu merge așa. Aici nu e pe bază de „dublu-click”. Aici ne trebuie curaj, asumare, conștientizare, sinceritate. Și da, vindecarea vine și prin interacțiunea cu alții. Dar nu la nivel de „like”, „ador” sau comentarii vis-a-vis de imaginea noastră proiectată în mediul online. Ci la nivelul unor interacțiuni profunde, de multe ori dureroase, care nu ne convin, dar de pe urma cărora devenim cu adevărat versiunea noastră mai bună.
Lipsa de profunzime naște monștri! Nu mai discutam profund, nu mai iubim profund. Pentru că ne ferim de profunzime, nu ne mai este clar cine suntem și ce vrem de la viață. Astfel devenim nesiguri, frustrați, iresponsabili. Trăim de pe o zi pe alta, fară un scop pe termen lung, un scop care ne-ar trasa cert și definitiv drumul în viață. Care ne-ar da siguranță, care ne-ar motiva zi de zi să mergem într-o anumită direcție, care nu ne-ar lasă să ne risipim energia pe alte drumuri, alte cărări, care nu duc nicăieri. Fară un scop, ne rătăcim. Ne pierdem pe noi înșine, ne înstrăinam de adevăratul nostru eu. Și devenim… nefericiți. O nefericire, culmea, extrem de profunda, peste care încercam să trecem făcând o grămadă de prostii. Care ne aduc satisfacții de moment. „Trăim clipa” ar zice unii. De fapt risipim clipe, una după alta, cu generozitate, de parca am trai veșnic. Și ne trezim bătrâni, cu un gol în suflet imens, gol pe care nici mama „clipelor trăite” nu îl poate astupa. Un weekend frumos, tuturor.
Autor: Dragoș Huțuleac