Ceea ce pentru Rusia este încă operație militară specială, iar pentru Occident provocare la ordinea lumii, se apropie încet-încet de acele aliniamente de unde nu mai există cale de evitare a violenței armate generalizate. Cam așa s-a întâmplat în marile războaie ale epocii moderne, când, de la un punct, lucrurile au scăpat de sub control. Interesant este că principalii actori ne conving că adevăratele scopuri depășesc cu mult ceea ce vehiculează simplist propaganda. Rusia urmărește modificarea ordinii lumii, pentru Occident este amenințare la regulile pe care le-a impus, i-au adus avantaje timp de secole și le consideră tabu. Rusia a început să-și pregătească viitoarea elită politică și administrativă dintre cei trecuți prin testul războiului. Ei vor fi apărătorii valorilor civilizației profunde, tradiționale, ce au inspirat marea cultură rusă. Occidentul crede în repetarea anului 1917 și a Războiului Civil care i-a urmat și își strânge rândurile prin lume. Confruntarea va fi îndelungată, alți actori stau în așteptare. Până acum nu s-a întreprins niciun gest pentru oprirea escaladării, iar de-escaladarea nici măcar nu se întrezărește. Occidentul a fost luat prin surprindere de războiul preventiv declanșat de Rusia împotriva lui, nu este încă decis asupra acțiunilor sale viitoare și își cântărește forțele. Ucraina este doar atelierul unde se construiesc instrumentele pentru o nouă dinamica a confruntării.
Trăim un paradox denaturat pervers de războiul informațional care a redus complexitatea geopoliticii la modelul ei primitiv, propagandistic – noi suntem buni, ei răi…În realitățile bipolarității, fostul Imperiu Sovietic a fost un actor geopolitic și geostrategic mult mai puternic decât Rusia de astăzi, însă a respectat toate angajamentele postbelice asumate prin negocieri cu Occidentul, a fost pace în Europa și vecinătățile ei, una tensionată, dar în care a existat loc și pentru manifestarea suveranităților. Când nu a mai rezistat coroziunii, Imperiul s-a retras, pur și simplu, din principalele redute ce-i ofereau protecție, și-a asumat consecințele, fără a încerca să pună pacea în pericol prin obișnuitele amenințări și violențe, în asemenea situații. Ultimul ministru de Externe sovietic a avut o reacție sarcastică atunci când secretarul de stat, James Baker, i-a transmis că SUA nu ar avea nimic împotrivă dacă trupe sovietice intervin în România pentru a calma violențele din Decembrie 1989. În fond, încă gruzinul pe atunci Eduard A. Șevardnadze replicase că omologul său nu pricepe ce se întâmplă în lume.
Războaiele și crizele în Europa au apărut când pe scenă a rămas doar un singur actor în relațiile de putere – SUA –, iar NATO, odată cu lărgirea, a început să-și asume noi spații și noi misiuni, uzurpând rolul Consiliului de Securitate al ONU. Unica superputere a denunțat rapid toate angajamentele generatoare de încredere și pace. Violențele au devenit și mai intense când UE, dintr-o asociere economică pentru reglementarea taxelor și tarifelor, a început să se transforme în Imperiu cumpărându-și euro-landuri la preț redus. Astfel, s-a implicat în geopolitica profundă a continentului și lumii, iar astăzi trebuie să plătească scump. Occidentul a devenit o dictatură și se transformă într-un superstat polițienesc, ne spune un editorial al revistei poloneze Mysl Polska. Dacă mai interesează pe cineva, este publicația intelectuală care a fost mereu alături de sindicatul Solidaritatea și care, cu nu prea mulți ani în urmă, era citată și prin media românească.
Rușii își modelează potențialul pentru viitorul Mare Război de Apărare a Patriei. Așa au denumit ei războaiele purtate de Occidentul colectiv împotriva lor și până acum au fost două. Nu-și folosesc nici pe departe toate resursele, continuă să mențină restricțiile autoimpuse pentru ca operația specială să nu degenereze prematur în război generalizat, își concentrează eforturile asupra inamicului de la contact și infrastructurii sale critice. Nu a desfășurat până acum operații de desant aerian ori maritim, nu a organizat ofensive de amploare cu mari unități de tancuri și blindate, nu a executat misiuni care să amintească de covorul de bombe. Acestea ar fi acțiuni prin care s-ar atinge obiective majore, dar ar consuma rapid resurse uriașe. Moscova aplică principiul economiei forțelor în așteptarea marii ciocniri la granițele sale vestice, își golește arsenalele pentru a face loc armelor noi, ce vor domina fizionomia luptei timp de decenii, își rodează economia de război. În același timp, continuă procesul de identificare a locurilor dureroase pentru SUA, în vederea unor viitoare acțiuni importante.
Occidentul este coerent și perseverent în războiul de lângă noi. SUA își continuă confruntarea sa de mare strategie cu Rusia, începută cu decenii în urmă. Superputerea folosește Europa ca intermediar, rezolvând, astfel, mai multe probleme simultan, inclusiv competiția cu UE. Cu fiecare zi ce trece, cei care se declaraseră învingători în Războiul Rece demonstrează că nu fuseseră pregătiți pentru ceea ce se întâmplă, deși credeau că domină lumea ca niciodată. După același model aplicat în Europa, SUA își construiesc intermediari pentru proxirăzboaie și în alte părți, generând amenințări și inamici cu orice preț. Își concentrează eforturile în Ucraina. Acolo nu au fost făcute publice soluții politice, o susțin pe cea a victoriei pe câmpul de luptă și cred în epuizarea economică, care să ducă la înfrângerea strategică a Rusiei, adică mult mai mult decât victoria Ucrainei.
Situația se schimbă peste tot prin lume. Testele electorale pe care Europa tocmai le-a susținut demonstrează că alegătorii s-au cam săturat de efectele globalizării și dominația banului, de deciziile înaltelor birocrații multinaționale cu agende proprii, rupte de realități, dar fascinate de miturile vikinge despre război. Testele au demonstrat că mulți europeni vor suveranitate, iar propaganda îi consideră comod extremiști. În SUA a apărut și va dispărea – probabil în pușcărie, pentru asta – liderul acelei mișcări politice care-și dorește reîntoarcerea Americii către miturile ei frumoase. Sudul colectiv, noua realitate geopolitică a celei mai mari părți a lumii, caută exprimări noi pentru relațiile internaționale interstatale.
NATO pregătește confruntarea cu Rusia de peste două decenii, dar ceea ce se petrece acum pe Frontul de Est demonstrează că nu și-a analizat corect inamicul pe care și-l desemnase încă de la înființare. Alianța Nord-Atlantică a fost surprinsă și obligată să pornească nepregătită la drum. La începutul operației militare speciale, liderii occidentali considerau că doar exprimarea fermă a sprijinului pentru regimul de la Kiev va fi suficientă și totul se va desfășura ca până atunci. Nu s-a întâmplat așa. De la declarații politice și ajutoare neletale, cum a fost la început, s-a ajuns rapid la transferul în Ucraina a tot ceea ce dispune Europa prin arsenale. Ce poate fi mai fascinant pentru marile afaceri cu statul decât realitatea că, acum câțiva ani, când a fost fabricată, lovitura de artilerie calibrul 155 mm, de exemplu, costa cca 5.000 dolari, acum costă peste 10.000? Și dispare în câteva secunde.
Se vehiculează participarea nemijlocită a militarilor statelor Alianței Nod-Atlantice la operații. Probabil că o decizie a fost deja luată și un plan întocmit, gălăgia este doar inducere în eroare. Rușii spun că NATO e demult acolo, sub diferite acoperiri. Experiența de până acum ne devoalează și un model al escaladării. La început, fiecare următoare spirală este evocată ca posibilitate, însoțită de dezbateri, declarații și multă propagandă. Când s-a ajuns la momentul public al aplicării, s-a văzut că posibilitatea era deja realitate în teren. Deci, putem presupune că nu va trece mult timp până se va oficializa prezența militarilor Alianței Nord-Atlantice în teatru. Unele lucruri par improbabile, dar tot așa păreau și rachetele cu bătaie mărită ori avioanele F-16 cu ceva mai mult de un an în urmă. Rușii și-au amintit că F-16 este vector pentru arma nucleară tactică. Evoluțiile au intrat în făgașul lor, stimulate de deciziile politice ce se autoîntrețin. Ele nu sunt doar o dimensiune a războiului informațional. Incredibil pentru raporturile de putere în lumea tot mai zbuciumată, armata ucraineană a devenit colacul de salvare fără alternativă pentru un continent în derută. Președintele Joe Biden a dezvăluit recent într-un interviu în revista Time și motivul real pentru care Ucraina este atât de importantă: „Dacă Ucraina va cădea, Polonia se va îndepărta, iar toate națiunile de la granițele actuale ale Rusiei, din Balcani la Belarus, își vor căuta propriile aranjamente”. Nu știm dacă a dorit să demonstreze realism politic ori cinism de campanie electorală, dar a vrut ca spusele lui să fie reținute.
Putem crede ce vrem noi despre Viktor Orbán, liderul ales democratic la Budapesta, propaganda spune orice, dar nu se poate uita că Ungaria a fost primul stat comunist unde s-a vorbit direct despre aderarea la NATO, când Tratatul de la Varșovia încă ființa, oficial. Acum își dorește un statut de suveranitate în alianță, asemănător celui al Franței generalului Charles de Gaulle. El susține că Europa se află în a doua fază a pregătirii războiului, după care urmează distrugerea. Spre deosebire de propagandiști, știe ce spune, pentru că participă la toate reuniunile Alianței Nord-Atlantice și UE, la adoptarea deciziilor, planificare, proiectarea perspectivelor și nu e greu să înțeleagă spre ce ne îndreptăm. El încearcă să atragă atenția prin declarații politice, atât cât îi este permis în arhitectura din care face parte. Complexată, propaganda noastră nu-l iartă. Guvernul de la Budapesta se declară pentru negocieri politice în războiul din vecinătatea și a lui, nu numai a noastră. A bănui că nu știe ce face înseamnă a ignora modul în care și-a promovat interesele naționale reale până acum. Probabil la fel va proceda și în viitor, dacă nu i se va întâmpla ceva asemănător premierului slovac. Oricum, Viktor Orbán susține că Ungaria nu-și dorește să fie părtașă la distrugerea Europei, nici să i se întâmple la fel. Turbulențele provocate de declarațiile lui, iar la orizont plutesc represalii decise democratic, desigur, demonstrează cât de lesne se degradează valorile UE și NATO considerate piloni ai atractivității. Deocamdată, securitatea Europei este amenințată mai mult de derapajele politice în SUA, decât de adversari din exterior sau interior.
În Ucraina, situația devine tot mai dramatică. Armata rusă se află de luni bune într-un avans cu scopuri limitate, dar continuu, pe toate direcțiile. Probabil, pentru a descoperi vulnerabilitățile dispozitivului de apărare, a ocupa aliniamente favorabile pentru viitoare acțiuni majore și a obliga comandamentul ucrainean la epuizante redislocări de rezerve pe un front de peste 1.200 km. Dar scopul urmărit cu insistență este cel de a dezagrega armata inamică. În nord, a deschis încă o direcție a operațiilor, în jurul orașului Harkov. Probabil, nu va trece la cucerirea fostei capitale prin ofensivă directă, ar însemna un consum prea mare de resurse și se poate și altfel. Dar a lungit frontul și acum conducerea militară de la Kiev simte lipsa rezervelor atât de necesare. Efectele strategiei occidentale de a-și obliga aliatul să lupte până la ultimul ucrainean devin evidente. Pierderile în oameni sunt tot mai greu de completat. Autoritățile reduc limitele de vârstă pentru mobilizare, insistă asupra reîntoarcerii de prin lume a celor pe care, până mai ieri, i-a îndemnat să-și părăsească țara pentru a obține efecte psihologice globale, reduc numărul categoriilor sociale scutite, până acum, de obligații militare, înscriu în evidențe tinerii începând de la 18 ani, înăspresc sancțiunile pentru cei care se sustrag. Efectele se văd și la noi, unde ucraineni se îneacă în râul Tisa încercând să scape de război. Propaganda internă și externă acoperă toate duritățile regimului împotriva ucrainenilor lipsiți de orice posibilitate de a se exprima politic. Războiul altora îi distruge.
Din ziua de 21 mai 2024 a expirat mandatul de cinci ani al președintelui de la Kiev. Constituția spune cine trebuie să preia competențele, iar starea de război declarată oficial nu oferă excepții. Constituțional, din acea zi toate documentele semnate de liderul perpetuu au devenit ilegale. El declară că este război, deci nu e momentul pentru alegeri, dar război nu a fost declarat oficial. Predecesorul său și-a finalizat mandatul când vremurile erau tulburi, mureau oameni și atunci, declara că țara sa e în război, totuși a organizat alegeri. A pierdut zdrobitor, pentru că adversarul lui politic, adică omul nostru de astăzi în tricou kaki, a promis că va aduce pace într-o săptămână, fără să spună cum. El a adus nenorociri și acum îi este teamă de testul votului. Aliații săi occidentali îl acceptă în continuare, îl cultivă, pentru că au nevoie de el ca de aer, dar regimul său este acum total dependent de cei care-l susțin doar pentru a lungi povestea. Liderul nu mai are nicio alternativă decăt să execute ce i se ordonă. În termeni politici el este acum ostatecul tragicului său histrionism. Cea mai sinistră glumă a aliaților săi occidentali este că el va fi politicianul care va decide asupra momentului și condițiilor încheierii conflictului.
Vom urmări până unde poate ajunge liderul unui stat din Europa secolului XXI în distrugerea țării sale, dar și a continentului. După 1991, statul ucrainean tocmai începuse să aplice lecția suveranității și independenței într-o dinamică a geopoliticii continentului în curs de stabilizare. Până la urmă s-a ales praful, este folosit pentru remodelarea lumii, iar lecția trebuie reînvățată. În modificările geografiei politice din Europa post-bipolară, Ucraina fusese statul ce obținuse cele mai mari avantaje. Devenise atunci nu numai un mare stat european, ci și a treia putere nucleară a lumii, dar cei care au cerut insistent să se denuclearizeze au fost aliații ei de astăzi. Liderii Ucrainei independente nu au știut să gestioneze politic avantajele și au fost manipulați geopolitic. Pentru o gândire normală este greu de înțeles motivația pentru care un lider politic și-a trădat vulgar promisiunile electorale, și-a condamnat alegătorii la moarte și a pus resursele statului la dispoziția războiului altora, fără să-i fie clar pentru ce o face.
Reacția Aliaților Occidentali la noua ofensivă a rușilor a fost ridicarea restricțiilor asupra folosirii armelor lor de înaltă precizie și cu bătaie mărită împotriva unor obiective din adâncimea teritoriului Rusiei. Armata ucraineană nu le poate opera de una singură, fără infrastructura cosmică, cibernetică și asistența Aliaților, chiar dacă dispune de specialiști. Desigur, atmosfera s-a încins, propaganda a primit aer proaspăt. Sunt enumerate variante de răspuns și contrarăspuns, unele mai reale, altele mai puțin, inclusiv lovituri directe între NATO și Rusia. Să sperăm că febra este doar una electorală. Nimic nu va schimba cursul evenimentelor pe front, vor crește doar exponențial distrugerile, iar pacea continentului va dansa pe marginea unei prăpăstii. Oricând se va găsi un pretext pentru următorul pas. Dar, concret, se vor produce probabil, două lucruri. Primul, Rusia va livra armament similar în lumea mișcărilor anti-occidentale active, eventual va contribui la lărgirea lor, dacă va fi nevoie. Al doilea, va intensifica adâncirea zonelor de securitate în Ucraina, acțiune la care lucrează de ceva timp. Astfel, va îndepărta de granițele sale linia de contact, de unde se calculează toate normele tactice pentru dispunerea armelor în dispozitiv. Uite așa contribuim la apropierea de granițele noastre a inamicului pe care ni l-am construit, cum l-am mai adus și în 1944 în țară. În acea vară, crema societății românești încă îi mai aștepta pe americani la o cafea, la Capșa, făcându-și socoteli, în timp ce soldatul român era carne de tun prin Peninsula Crimeea și împrejurimi. La cafenea au ajuns sovieticii aflați în operație de urmărire, fără vreo rezistență serioasă și având calculele lor, făcute cu Aliații Occidentali.
Autor: Dr. Nicolae DOLGHIN