Nu mai putem face nimic decât recreştinându-ne, reapropriindu-ne de noi. Noi nu mai putem merge mai departe pe drumul pe care am pornit. S-a dovedit că este un drum înfundat, un drum pe care nu ne mai putem manifesta ca oameni. Nu ştiam că este un drum înfundat, dar am pornit pe el pentru că alţii ne-au îndemnat. Ne-au spus că pe-aici sunt libertatea, dreptatea şi adevărul. Dar, se pare, nu pe-aici ne e drumul…
Bunicii noştri ne-au crescut altfel. Mai în sărăcie, dar mai aproape de Dumnezeu…
Da, mâncau cu mâna, dar erau mai fericiţi. Acum avem câte zece tacâmuri, dar nu ştim ce mâncăm.
Am trecut de la o societate aşezată pe tradiţii la una impusă cu tancul, dar aşezată şi ea oarecum, pentru ca mai apoi să trăim ceea ce trăim acum…
A mai rămas puţină osânză de la societatea aceea „rea”. Din păcate, nu că actuala societate n-ar fi bună, însă nu suntem pe drumul ei cel bun, pentru că acest capitalism este o societate – aşa cum a spus Lenin odată şi n-am crezut – în putrefacţie. Societatea capitalistă trebuie să-şi găsească o nouă formulă de manifestare, pentru că nu mai poate rezista în contextul actual. Altfel, se distruge din interior şi distruge şi omul care-o compune.
Ce-avem noi de făcut, noi ca români, dacă mai putem face ceva, ca participanţi la aceste transformări globale?
Rămân la părerea că am pornit pe un drum greşit şi nici măcar acum nu ne dăm seama unde ne aflăm. În primul rând, noi ne-am renegat propria noastră identitate. Românul este un om foarte ciudat, un om aflat la răscruce de vânturi, la răscruce de popoare năvălitoare. Care cum a trecut pe-aici a luat câte ceva din sufletul românesc şi a mai lăsat câte ceva la schimb. Şi-atunci nu suntem de condamnat, căci ne-am format în acest fel. De condamnat este faptul că nu mai avem noroc. Nu mai avem noroc de comandanţi care să ne adune, care să ne înţeleagă şi care să ştie să ne mobilizeze. Aici este marele necaz. Aud acum că trebuie găsite din nou soluţii pentru ajutoarele sociale… Eu nu cred că avem nevoie de asemenea soluţii, ci de soluţii de muncă. Omul să muncească şi să aibă bucuria răsplătirii muncii lui. Dacă românul nu mai are bucuria muncii lui, atunci se duce totul de râpă, nu mai există nimic.
Ajungem la vechea vorbă, „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”?
Exact, exact… Numai că există şi o urmare: „Nu ne pot plăti ei cât de puţin putem lucra noi!”… he, he, întotdeauna există şi o urmare, cum spunea Baranga: „În orice pivniţă mai există o pivniţă”. Aici e marele necaz, s-a distrus felul de a gândi al românului. Şi-aşa românul nu gândea chiar extraordinar, dar totuşi se gândea un pic la el, la familie, la popor, la ţară… Acum s-au pierdut toate acestea, nu se mai gândeşte decât la satisfacerea nevoilor primare şi la îmbogăţire. Şi am reuşit – am mai spus şi cu altă ocazie – să facem în douăzeci şi ceva de ani, în sfârşit, un „om nou”, un om urât, un om plin de angoase, un om nefericit , un om care îşi pierde omenia şi nu mai ştie cum să reacţioneze. L-a pierdut pe Dumnezeu, dar pierzându-l pe Dumnezeu s-a pierdut pe sine. Şansele de îndreptare sunt foarte întunecate, pentru că nu se ocupă nimeni de sufletul omului. Este foarte adevărat că tehnica şi civilizaţia au adus multe lucruri în favoarea omului, el a fost „mărit” prin maşinării.
Din ce în ce mai multă tehnică, necesită din ce în ce mai mult timp pentru întreţinerea ei în detrimentul sufletului…
Păi aici e problema, că în acest corp mare care i s-a făcut românului, toată „civilizaţia” îi ocupă un loc foarte mare ce nu mai poate fi stăpânit. Şi singura soluţie de a schimba lucrurile este să adăugăm ceva la acest suflet care se pierde în acel mare corp. Dar ca să adăugăm ceva la suflet trebuie să ne re-unim şi să ne re-înţelegem. Trebuie început simultan şi de la copii, şi de la cei care ne conduc ţara…
Doar dacă vremelnicii conducători acceptă „învăţătura prin învecinare”, vorba regretatului Petre Ţuţea, Dumnezeu să-l odihnească! Dar cine mai acceptă această învăţătură?
Nu i-am ascultat pe bătrâni, i-am nimicit. Uitaţi-vă în cultură, în artă; la această oră nu mai poţi face un film cu boieri, cu lume, pentru că nu mai ai actori de vârstă. Am făcut o sută de şcoli de teatru fără rost, inutil… Scot direct şomeri, fabrici de diplome, nu e niciun fel de concurenţă, nicio relaxare? Nu vedeţi că după douăzeci şi ceva de ani nu s-a mai lansat nicio vedetă?.. Apare, se ridică, luni e gata! Aici e marea problemă. În felul de a gândi al oamenilor, în felul de a munci, de a se căsători, în felul de a conduce maşina, în felul de a-şi privi semenii şi-aşa mai departe. Până şi Biserica a intrat în această horă.
Se spune că pe actori e bine să-i priveşti doar pe ecrane şi să nu ai de-a face cu ei. Sunteţi excepţia care întăreşte regula?
Pe mine, atunci când făceam multe filme, mă-ntrebau unii: „Când ai timp să faci?’’ Şi le răspundeam că în timpul liber. „Cum în timpul liber?”. Uite-aşa, când sunt liber de la teatru mă duc la film, de la film mă duc la Grădină, când sunt la Grădină aştept să merg în altă parte. Ăsta-i timpul meu liber, adică de dimineaţa până seara lucrez. Acum am ieşit din teatru, pentru că nu mă mai interesează acest teatru, nu este pentru om. Deci Teatrul s-a făcut şi s-a născut din nevoia de a-l ajuta pe om, de a-l civiliza şi de a-l împinge pe calea virtuţii, de a-l forma prin virtute. De-asta s-a înfiinţat teatrul şi nu pentru altceva! Nu este un loc de întâlnire al mizeriilor umane, ci un loc de regăsire a frumuseţii. Am părăsit teatrul, film nu se mai face, sau foarte puţin, şi-atunci m-am apucat să citesc. Am citit, am mai scris, am scris o carte de psalmi care a avut mare succes internaţional, s-a tradus în spaniolă, am lansat-o în Peru, acum o lansăm la Paris, în franceză, deci am făcut câte ceva în zona asta.
Aţi participat la Gala Cotidianul. De ce?
Din dorinţa noastră de a re-crea personalităţi. Ce aţi făcut dumneavoastră aici, asta aţi făcut! O mică picătură, dar foarte importantă. Contează foarte mult, pentru că picătură cu picătură se adună, ştiţi cum e…
Ce le transmiteţi cititorilor Cotidianul?
Să nu mai spună ”am citit în ziar”. Să gândească singuri, să preia lucrurile bune din ziar, să-l citească, dar în acelaşi timp să-şi „citească” şi propria personalitate.