Parcă niciodată primăvara nu a fost mai tristă ca acum. Unde te uiţi vezi numai oameni trişti, obosiţi, apăsaţi de grijile cotidiene şi, cel mai apăsător, de lipsa de perspectivă. Viitorul s-a redus la ziua de mâine, iar speranţa a murit de mult. Toate mediile de informare se întrec în a da veşti din ce în ce mai proaste pentru că, ce-i drept, aşa sunt ele, veştile. Oamenii se ceartă mai abitir ca niciodată, sunt încrâncenaţi, mohorâţi şi nici măcar soarele ăsta care se încumetă să mai apară nu reuşeşte să aducă cu el câte un zâmbet. Natura parcă s-a pus şi ea cu urâtul pe noi şi ne trimite cutremure, ploi, vulcani, iar verdele din copaci parcă îşi face apariţia mai timid ca niciodată. Tinerii nu mai râd şi săruturile lor din parcuri par şi ele formale.
La televizor ori este divertisment facil şi fără umor dar cu râsete forţate, ori se ceartă opoziţia cu puterea îngrozitor de urât. Se aruncă cu vorbe grele, cu acuzaţii, se învârt în aer săbiile luptei politice şi ce e cel mai enervant fiecare are dreptate în viziunea lui de nu mai ştii ce să crezi. Rezultatul e dezastruos. Se închid firme, se concediază oameni, se merge din ce în ce mai în jos. Dar cel mai tare mă afectează lipsa de comunicare, de solidaritate, de împăcare cu cel de lângă mine. Regimul Ceauşescu a reuşit pentru prima oară în istorie să coaguleze acţiunea întregului popor şi să obţină o rezultantă de forţă îndreptată împotriva conducătorilor de atunci. Apoi dintr-o dată toată acea forţă s-a disipat pentru că fiecare dintre noi am luat-o pe cont propriu consumându-ne porţia de libertate pe care am obţinut-o. Şi aşa am rămas de 20 de ani încoace, strigându-ne ura şi durerea rezultată din experienţa proprie făcând abstracţie de cel de lângă noi.
Şi de fapt aici voiam să ajung. Aş vrea să pot aduna vocea societăţii întregi într-un singur apel, într-o singură cerere. Îmi doresc compasiunea aproapelui meu pentru ca el să beneficieze de compasiunea mea. Să nu conteze că am votat cu X sau cu Y, ci să mi se acorde respect pentru opinia mea şi să fiu crezut că pentru mine argumentul votului a fost cât se poate de plauzibil. Pentru că dacă mă înjuri, tu cel de lângă mine, nu vei trăi mai bine şi nu vei fi mai fericit şi nici nu vei putea schimba rezultatul jocului democratic, ci vei adăuga o picătură de venin în plus într-o mare de ură şi de frustrare. Şi poate că dacă ar fi ieşit ceilalţi ar fi fost la fel de rău sau poate chiar mai rău… sau mai bine. Nu ai de unde să şti. Poţi doar să bănuieşti, dar nici asta nu ţine de cald. Şi dacă eu îţi cer iertare pentru ceea ce există, tu cel de lângă mine, eşti dispus să mi-o acorzi? Aşa cum şi noi ar trebui să iertăm greşiţilor noştri! Iar în final o ducem toţi la fel de greu şi nici o sudalmă în plus nu va îmbunătăţi lucrurile. Iar viaţa va fi la fel de grea şi pentru mine având în plus şi apăsarea pentru opţiunea mea din faţa urnelor. Pentru că văd cât îmi este de greu şi mă macină foarte tare întrebarea. “Oare cum ar fi fost cu ăilalţi?”. Şi chiar îmi doresc ca toţi cei din jur să o ducă bine şi să treacă cât mai uşor peste momentele astea atât de urâte.
Conducătorii ăştia cu care ne-a pricopsit Dumnezeu nu mi se par mai altfel decât cei dinainte, din ultimii 20 de ani. Sunt la fel doar că au ghinionul să guverneze într-o perioadă de criză la care nu se aşteptau nici ei să fie atât de profundă. Şi caută fără talent şi fără cunoştinţe o cale spre ieşirea la liman, ce-i drept, bâjbâind de zor. Nu vreau să-i scuz dar nici să mă acuz pe mine. Aşa am crezut atunci şi nu există pedeapsă mai mare decât să mă conving singur că poate am greşit. Şi atunci întind mâna şi-ţi spun ţie, cel de lângă mine, care te chinuieşti la fel de mult să trăieşti omeneşte, iartă-mă pentru că nici unul din noi nu este deţinătorul adevărului, ci doar ne-am exprimat speranţele în mod diferit! Şi nu vom termina niciodată cu ura dintre noi dacă nu trecem peste împărţirea României în două tabere de câte 5 milioane şi ceva de oameni care consideră că ceilalţi sunt nişte proşti. Nu avem de fapt decât două variante. Să facem încă o revoluţie şi să o luăm de la început sau să acceptăm că democraţia este un joc dur şi fără de întoarcere în care la finalul votului trebuie să ne acceptăm unii pe alţii. Şi după aceea să facem front comun împotriva nedreptăţilor şi a imposturii. Pentru că altfel “Divide et impera” nu va fi niciodată un principiu mai activ decât acum pe fundalul unei guvernări şovăielnice. Pentru că noi trebuie să supravieţuim indiferent cine ne conduce.
Adrian FURNICA
sursa: gandul.info