Ăsta e cuvântul care pare a ne caracteriza cel mai bine. Suntem o nație de isterici. Pe aici, orice adiere de vânt e motiv de BREAKING NEWS, obiect de tribulații. Suntem constant surprinși, șocați, etern vexați. Ninge în ianuarie? Catastrofă! E cald în iulie? Șoc și groază!
Citeam ieri o știre despre cum zeci de mii de participanți la Burning Man (un festival din SUA) au rămas blocați câteva zile în deșert din cauza ploilor. Mă gândeam cum ar fi tratat televiziunile din România un subiect similar: haos, imagini șocante, revoltător, HALUCINANT! Credeți că vreun post de știri din SUA a intrat în procedură de breaking news din cauza asta? I-a durut fix în cot, știrea a fost aruncată la categoria „și altele”.
Acum câteva zile, niște bucăți dintr-o dronă rusească AR FI căzut pe teritoriul românesc, fără a provoca niciun fel de pagube. Un incident similar a avut loc la finele anului trecut, în Polonia, unde fragmente dintr-o rachetă defensivă ucraineană au ajuns pe teritoriul polonez, ucigând doi fermieri. La noi, s-a blocat țara din cauza asta – furoare, dezbateri exhaustive!
Studiourile pline de analiști care elucubrau de zor. Dă-i cu NATO, cu articolul 5, cu întreținerea unei stări de aprehensiune, cu scenarii care mai de care mai ridicole, totul din cauză că unii (sanchi ”analiști”) nu știu să facă diferența între un PRESUPUS INCIDENT și un atac în adevăratul sens al cuvântului.
Suntem un popor de cațe, ne punem fustele în cap din orice nimic, alergăm cu viteza luminii după orice fentă. HAOLEU și HAOLEU! Nu știm cum să dezbatem un subiect cu calm, să fim raționali, sine ira et studio, să discutăm (mai ales în spațiul public) pe baza informațiilor certe, a argumentelor, nu a supozițiilor (adesea aberante), a lozincilor găunoase și emoțiilor distructive (ură, frică, nervozitate exacerbată).
Ne agităm precum (scuzați expresia) coiul în căldare, doar noi am inventat analogia asta funambulescă, dar știți ce e paradoxal și hilar? Că nu ne agităm pentru lucruri importante, relevante, nu ne indignează turpitudinile majore, ci orice bagatelă care apare în spațiul public. Facem din orice declarație a vreunui nimeni în drum, a vreunei dive de o zi, din orice incident minor, motiv de teroare, obiect de preocupare, subiect pentru analize interminabile despre nimic, înspre nimic.
În presa noastră, în mediul politic, în societatea civilă, orice nu e HALUCINANT, sigur este REVOLTĂTOR, orice nu e ȘOCANT, e TERIFIANT. Și trecem așa, șocați, tumefiați, halucinând de la un incident la altul, fără să înțelegem nimic, fără să schimbăm nimic pe fond, doar formele, iar alea doar pe ici, pe colo.
Fușerim tot ce e important, dar măcar ne indignăm cu talent pentru orice e neimportant! Facem din țânțar armăsar, în vreme ce elefanții ne strivesc în cameră, fără ca măcar să le simțim prezența. Urlăm mult, strigăm degeaba, nici măcar nu mai știm la cine, înspre cine și pentru ce, dar acest peren tumult zadarnic, deși pernicios, când ajunge la paroxism, ne răcorește, ne ajută să defulăm.
Ăștia suntem! De asta suntem aici! Sărim când ar trebui să rămânem calmi și privim placizi tocmai când ar trebui să ne oțărâm, să luam foc. Dubla măsură ne caracterizează, atât la nivel individual, cât și colectiv. Dubla măsură și țâfnele. Suntem polarizați, divizați, abrutizați și mancurtizați, nu știm să mai discernem între vital și insignifiant, între firesc și absurd.
Cât despre războaie, cea mai frumoasă definiție a conflictelor armate e dat-o un nene, Erich Hartmann, care chiar știa despre ce e vorba, căci a fost militar:
„Războiul este un loc în care tineri care nu se cunosc și nu se urăsc, se ucid între ei în numele unor bătrâni care se cunosc și se urăsc, dar nu se ucid”.
Cât despre tumultul nostru neîncetat, despre tot acest zgomot de fond, știți ceva?
„Ne zbuciumăm zadarnic, moartea își continuă în noi lungile sale meditații, neîncetatu-i solilocviu” – Emil Cioran
Autor: Dinu Popescu