Dan Alexandru Chiță (DC): Suntem pe 22 decembrie 2016, în ajun de Crăciun. Vom avea o discuție despre comunismul și postcomunismul autohton. Vom începe discuția referindu-ne la opțiunea sociologilor români de a se ocupa cu interbelicul deseori mitizat. De ce acest interes pentru școlile sociologice din interbelic domnule Karnoouh? De unde vine acest interes? De ce nu pentru sociologia din perioada comunistă?
Claude Karnoouh (KC): Eu aș zice că este un fel de relație particulară față de școala filozofico-eseistică din interbelic, cum ar fi cea a unui Nae Ionescu, a unui Emil Cioran etc. Ce fac aceste noi studii este un fel de laudatio pentru regimul monarhic, pentru rege, pentru un grup care se prezintă altfel față de școala dominantă de evaluare a Occidentului.
Este totuși complicat pentru că în Școala lui Gusti, de care am amintit în Inventarea poporului-națiune într-un capitol, aveam un grup important de tineri îngrijorați de situația României rurale, de toate opiniile politice, de la comuniștii ilegaliști până la legionari. Așa spre exemplu, îi putem aminti pe un Miron Constantinescu sau pe cei de la dreapta fascistă, prin Traian Herseni și Ernest Bernea. Problema rurală de după Unirea din 1918 a devenit una de o urgență radicală, dar soluțiile erau aceleași de dinainte de război. Sunt două cărți, pe lângă cea despre Vulcănescu, care îl aduc în discuție pe Stahl. A fost Stahl marxist sau nu? Bun, aici cred că e clar cum stau lucrurile. Se uită că Gusti a intitulat sociologia rurală ,,știință națională”, ceea ce după mine sună extrem de dreapta, pentru că nu există o știință a națiunii. Știința e un limbaj, cel puțin în lumea modernă, unul cu pretenții universale. De ce ar fi atunci sociologia știință națională? Dacă e națională, atunci nu e universală și nu e știință. Cum altfel să ne poziționăm față de sociologia americană, franceză sau italiană? Nimeni nu face antropologie națională, ca să vin cu un exemplu din zona mea. Lévi-Strauss nu făcea antropologie națională, nici în Brazilia, nici la College de France. Deci, pentru a reveni la întrebare, este un fel de răspuns dat celor de dreapta. Prin acest tip de cercetare se dorește un loc pe piața ideilor simbolice din România, pentru a vorbi ca Bourdieu. Al doilea punct este acela că ne ocupăm de trecut. În general, sociologii se ocupă de prezent. Dacă vrei să te ocupi de fenomenele sociale din timpul prezent, atunci trebuie să dai o intepretare acestei realități, ceea ce implică anumite riscuri de a te angaja. Este de ajuns să mergi la marginea Bucureștiului ca să vezi starea oamenilor. Să nu mai vorbim despre ce se întâmplă la țară, în afara zonelor turistice, acolo unde există, totuși, ceva bani. De ce nu se merge acolo unde sărăcia este cruntă? Lăsăm asta doar în mâna jurnaliștilor?
DC: Credeți că predilecția pentru trecut arată o anumita dezangajare față de prezent?
CK: Dacă vrem să ne asumăm prezentul trebuie dată o interpretare a faptului că mai mult de trei milioane de români au părăsit țara pentru a fi tratați ca sclavi, ca slugi în alte țări. Sunt femei exploatate sexual în Spania sau în sudul Italiei. Este ceea ce știm demult, iar cine a citit presa comunistă italiană sau măcar comunul The Guardian, știe bine care-i amploarea fenomenului sclaviei moderne. Asta ar fi interesant de studiat. Care sunt efectele asupra vieții satului de acum, mai ales asupra familiei de la țară și din micile orașe prăbușite economic? E un enorm provincialism în materie de sociologie și antropologie în România. Nici măcar Stahl nu avea o deschidere către alte societăți ale lumii, deschidere pe care un folclorist și etnolog ca Mihai Pop, care se formase ca structuralist cu Bogatirev în anii ʻ30 la Praga și mai târziu la Stanford, o avea. Se pot face studii serioase cu ceea avem la îndemână, e arhisuficient. În Statele Unite, Ruth Benedict a realizat un studiu serios și foarte bun despre poporul român înca de dinainte de 1945, care m-a uimit.
DC: Atunci ce face sociologia românească acutală? Doar nu toți sunt preocupați de Școala Gusti, nu?
CK: Dacă am înțeles ceva de aici este faptul că avem multe specializări precum sociologia muncii, pe mișcări sociale, migrația populației etc. Sunt studii finanțate într-o mică măsură de statul român și în mare parte de Uniunea Europeană. Ceea ce se știe e faptul că Uniunea Europeană acceptă numai anumite proiecte, care intră în categoria acceptabilului și care hrănesc conformismul în materie de ipoteze de cercetare. Unele ipoteze sunt acceptate, iar altele nu. Am făcut experiența filozofiei sociale cu bunul meu prieten Aurel Codoban, cu care am depus un proiect de analiză, situat tematic între antropologia socială și filozofie socială, care conținea ipoteze neconvenționale despre postcomunism, și a fost respins, chiar de două ori.
DC: La ce ipoteze neconvenționale vă referiți?
CK: Una dintre ipoteze era aceea de a vedea de ce sistemul comunist, în ciuda procesului de modernizare pe care l-a implementat, a reușit să păstreze multe tradiții populare, care au fost distruse în 27 de ani de postcomunism. De ce problemele clasice ale postcomunismului, rostite la toate seminarele universitare, cum ar fi cea de democrație culturală, nu interesează pe majoritatea populației de bază? Problema românilor de rând este aceea de a trăi bine, de a avea un loc de muncă și de a se bucura de protecție socială, adică de acces la serviciile de sănătate și la cele de educație. Acesta ar fi destinul normal, dacă pot spune așa. Uniunea Europeană este un filtru pentru umanioare, care, asemenea oricărui filtru, duce la convenționalism și la potolirea gândirii critice, fără de care nu există o antropologie, o sociologie, chiar o filozofie socială pline de imaginație. Modelul meu este prima Școala de la Frankfurt, dacă doriți.
DC: Mă uit în revistele academice din lumea anglo-saxonă și, să spunem, temele critice sunt cele despre conflictele din Orientul Mijlociu, despre decalajele sociale și economice dintre clase sau chiar dintre regiunile Europei. Sunt multe asemenea studii finanțate sub formă de proiecte de cercetare. Acestea devin articole care ne prezintă starea lucrurilor, fără să schimbe neapărat ceva. Ce se întâmplă concret?
CK: Există o tradiție anglo-saxonă de viață academică independentă de politica activă. În universitățile americane ai câțiva inși care îți spun, chiar la cursul lor, că sunt comuniști. Acum patruzeci de ani o mică parte a profesorilor se declarau pro-chinezi sau erau membrii Partidului Socialist Muncitoresc American. Dacă nu depășeau campusul, nu era nicio problemă. Dacă manifestațiile erau masive, susținând un regim socialist în America, atunci era altceva. Represiunea devenea una tare și vizibilă, ca în vremea marii crize sau din timpul lui Maccarthism-ului. Așa era și este organizată lumea anglo-saxonă, inclusiv în Marea Britanie. E tipic spațiului lor. Eu am cunoscut personal în Marea Britanie câțiva staliniști de groază, dar e altceva decât în lumea continentală. S-ar putea să am o experiență proastă, dar în Franța și, mai nou, în Italia se cenzurează aceste discursuri. Aici apare filtrul și controlul Uniunii Europene asupra subiectelor de cercetare, care nu mai dețin o libertate reală. La începutul carierei mele de cercetător era cu totul altceva datorită plății făcute de statul francez și de libertatea de cercetare ce stătea la baza sferei universitare.
DC: Nu joacă și procesul hiperspecializării un rol aici? Se studiază mult despre puțin.
CK: Este absolut adevărat. Această tendință din științele sociale de a copia modelul din științele exacte duce la o restrângere a capacității de gândire critică, din cauza faptului că științele socio-umane, cu excepția lingvisticii, unde poți contura anumite concepte în mod recurent (și asta nu totdeauna), nu pun decât problema discursului și a interpretării. Un exemplu simplu ar fi că atunci când descrii un lucru folosești un anume adjectiv sau altul, însă, de fiecare dată, când schimbi adjectivul se schimbă și sensul. Într-o ecuație fizică nu se schimbă limbajul. Am descris un fenomen în termeni matematici. Este un sens univoc. Să vin la un exemplu din zona mea. Când oamenii intrau în casă pentru a sărbători noua mireasă, mirele o vedea înainte de căsătorie ca un obiect sexual potențial, frumos, agreabil, de invidie, sensul deja fluctuează. Dacă citim marii antropologi interpretativi, cum este, de exemplu, Lévi-Strauss, vedem că ei nu sunt științifici. Lévi-Strauss nu face structuralism stricto sensu, face niște interpretări mai fenomenologice, dar nu putem spune că e științific. Hegel e științific? Este doar logic, printr-o argumentare care este dată la început și, apoi, pas cu pas este condusă ca să deschidă un adevăr sau ca să descrie o realitate. Hegel a fost contrazis. A fost contrazis de Schopenhauer, a fost contrazis de Nietzsche, a fost răsturnat de Marx. Nu se întâmplă astfel în matematică sau în fizică, înțelegi? Care e răspunsul dumneavoastră, dle. Chiță?
DC: Răspunsul meu e unul hegelian. În Prelegerile de Istoria Filosofiei, când vorbește de Newton, Hegel spune că există o mulțime de asumpții metafizice în spatele limbajului științific. Și când de fapt folosim un concept neutru precum masă, energie, forță, de fapt însumăm acolo rezultatul unui întreg proces de gândire, unul care selectează, elimină, neagă, bazele științelor naturale rămânând în continuare fragile, metafizice. Asta spune Hegel.
CK: Sunt de acord cu Hegel. Dar și Nietzsche a spus același lucru în alte locuri. Totuși, în spatele acestei structuri metafizice este un demers logic, de la un început cu principii, la un sfârșit cu concluzii. Problema fenomenelor umane derivă din faptul că până și cele mai mari spirite nu pot îngloba fenomenul uman în totalitatea sa, nu doar la nivel istoric, dar chiar și la nivelul unui moment particular.
DC: E discutabil totul. Prelegerile de filosofia dreptului sunt, da, cam ambigue…
CK: Da, e discutabil. Numai că pentru a rupe cercul logic al științelor, trebuie un pas, unul pe care Einstein l-a făcut, de schimbare a coordonatelor prin care construim fenomenul. Și atunci ai un alt drum pentru a vedea lumea altfel. Fizica newtoniană, pentru experiența noastră cotidiană, e validă, merge, funcționează, e foarte simplu explicabilă. Totuși, în filosofie, în experiența gândirii metafizice, avem această senzație că anumite formule presocratice, scrise acum peste 2.500 de ani, sunt în continuare valabile.
DC: Care sunt schimbările între lumea intelectuală de dinainte de 1989 și lumea post-1989? Ce s-a întâmplat în postcomunism? Mă gândesc la faptul că aveți referințe bune despre ambele lumi, în fond sunt populate cam de aceiași oameni, nu? Ați petrecut ore bune cu ei, doar sunteți în România din 1972.
CK: Prima dată în 1971, dar am stat foarte puțin. Am fost pentru un colocviu. În 1972 am stat trei luni și după, începând cu 1973, am locuit efectiv aici.
DC: OK. Care sunt schimbările tectonice, s-a întâmplat ceva? Eu nu am experiența trecutului, dar îl resimt acut, ca noi toți, de altfel. Dumneavoastră aveți experiența trecutului, erați acolo și totul poate fi palpabil.
CK: În intimitate am cunoscut foarte puțini oameni. Se temeau să primească un străin acasă. Vă mărturisesc că acum îmi scriu memoriile și voi detalia acolo mai mult. Voi vorbi pe scurt aici. L-am cunoscut bine pe Mihai Pop, inclusiv familia acestuia, am cunoscut familia Vulpe. Cam atât. Oamenii se temeau de Securitate, teama e cuvântul de ordine pentru perioada de dinainte de 1989. Mihai Pop era un om extraordinar de liber, iar de când am devenit prieteni cu adevărat, casa lui era deschisă pentru mine, era ca și casa mea. După orele plictisitoare de muncă academică, masa de la ei era o adevărată plăcere. Am cunoscut bine mulți oameni simpli din provincie, de la țară. Acolo funcționa curiozitatea provincială vizavi de un străin care le calcă meleagurile. Iată de ce ei erau mult mai deschiși, chiar foarte simpatici. Să revenim la tema centrală a întrebării. Înainte se știa cine era disident. Goma, spre exemplu, a fost un disident categoric. La nivel intelectual lucrurile erau foarte clare: cei care se opuneau sistemului plecau, cei care rămâneau aici erau de o docilitate categorică, stăteau blânzi. Cu muncitorii din Valea Jiului nu s-a solidarizat nici un intelectual. Asta era adevărată față a anticomunismului. Dar cu muncitorii de la Brașov? Știți voi ceva în acest sens? Aici e un punct de diferențiere vizavi de disidenții polonezi, spre exemplu. Nu există grad de comparație. A exista un echivalent al Samizdat-ului aici? Românii erau fricoși, cu toate că regimul era unul destul de tolerant, nu foarte dur. Ana Blandiana exagerează. Nu era un deșert cultural. Intelectualii se puteau exprima la un nivel estetic destul de acceptabil. Se traducea destul de mult. Sigur, se evitau autorii de dreapta, erau la index, regimul nu avea nevoie de operele lor. După 1989 s-a trecut la lupta pentru bani și ocuparea sferei de putere intelectuală. Proprietățile publice făceau cu ochiul. Să ne uităm la Dinescu și evoluția acestuia. A băgat în faliment Uniunea Scriitorilor. S-a ajuns la o luptă dură pentru clarificarea disidenței. Cine a fost cel mai disident, asta era chestiunea la modă care măcina. Cei care-i slujiseră pe unii funcționari mediocri își inventau acum o disidență stelară. Asta e deja obscen. O situație a la Caragiale: deopotrivă comică și de o tristețe infinită. Iată de ce am fost sceptic cu privire la evoluția postcomunistă. Din această falsă situație s-a născut România postcomunistă. Așa s-au malformat tinerele generații intelectuale și ne-am pricopsit cu o stângă de operetă pe un fundal profund anticomunist. E o falsitate. Am un exemplu foarte pertinent. Imediat după 1989, în ianuarie vreau să spun, dacă îi întrebai pe intelectuali de ce au fost foarte slugarnici cu regimul, ei răspundeau că nu se putea altfel, erau siliți etc. Între timp, când eram în Franța, am găsit la un anticariat o carte scrisă de Ilia Ehrenburg, marele ziarist și scriitor rus. În acest volum își povestea experiența de război, inclusiv din România. În noiembrie 1944, la București, la Athénée Palace, Ehrenburg era vizitat de o pletoră de intelectuali români, era un fel de coadă la el. Și ce spuneau aceștia? Știți, domnule, eu nu am fost legionar, am fost silit, nu puteam să scap de asta, la, la, la, la. Situația se repetă în postcomunism, respectiv lipsa totală de asumare a trecutului, cu bunele și relele lui. E uluitor, lumea își dorește să șteargă simplu, cu buretele, lașitatea colectivă. Iliescu și banda lui au înțeles lucrurile foarte bine. L-au lichidat pe Ceaușescu fără nici un proces și au mers înainte. Splendid final. Țara plătește acest refuz de face o evaluare cât de cât corectă a regimului comunist. Refuzul asumării trecutului egal fragilitatea prezentului.
DC: Într-adevăr, istoria e fracturată. Eu nu aș pune totul doar pe seama lașității. Cu siguranță e și o mare lipsă de caracter a românilor, a intelectualității românești. Cred că poți fi mult mai abject decât a fi laș. Intelectualii români au urcat culmile abjecției, e o diferență cu a fi laș, nu?
CK: Totul poate fi rezumat citind doar scrisoarea lui Pleșu către Ceaușescu după afacerea Meditația transcendentală. Acolo e chintesența postcomunismului. Putea să nu scrie nimic sau să scrie ceva mult mai demn. Occidentul a fost complicele acestui proces: i-a binecuvântat și pe cei care au practicat furtul industrial, dar și pe cei care aplaudau terapia de șoc, pe intelectuali. Asta e propoziția finală. Istoria comunismului și a postcomunismului e istoria unei imense imposturi.
Sursa: Argumente si fapte
Gandeste.org recomanda cele mai recente volume semnate Claude Karnoouh: ”Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filosofice ale unui sceptic în acțiune” și “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic” , aparute in Colectia Gandeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014 și octombrie 2016). Volumele se pot comanda online AICI și AICI.