Cred că virusul SARS-CoV-2 există și că are un anumit grad de periculozitate, care justifică, pentru a i se limita transmiterea, luarea unor măsuri la nivelul întregii populații. Dacă aceste măsuri implică limitarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, ele trebuie luate de Parlament, așa cum prevede Constituția.
De ce Parlamentul? Pentru că în Parlament se găsesc reprezentanții direct aleși ai întregii populații, în timp ce Guvernul (care reglementează, în aplicarea legii, prin HG sau Ordine ministeriale) este ales doar de reprezentanții unei părți a populației.
În cazurile și în condițiile stabilite de Constituție limitarea drepturilor se dispune de autoritatea legiuitoare prin lege, iar nu se delegă executivului prin lege. O lege care îndreptățește executivul să stabilească în concret restricția exercițiului unor drepturi dintre cele prevăzute de Constituție, este neconstituțională. Printr-o asemenea lege legislativul se sustrage de la obligațiile sale fundamentale, privându-i pe cetățeni de una dintre garanțiile cele mai importante ale drepturilor lor fundamentale.
Mai cred că măsurile cu caracter medical ce sunt de luat pentru limitarea efectelor virusului nu trebuie să genereze o criză economică, alimentară, socială etc. Degeaba scăpăm de virus dacă murim apoi de foame. Degeaba scăpăm de virus dacă rămânem șomeri în masă. Degeaba scăpăm de virus dacă ne omoară inflația. Degeaba scăpăm de virus dacă ne falimentează agenții economici. A supraviețui și a viețui nu sunt același lucru. Există și „morți vii”. Există și vieți care fac preferabilă moartea.
Politicile pentru prevenirea sau limitarea efectelor unor asemenea crize sunt până acum practic inexistente și nu vedem nici o corelare între terapiile medicale și cele economico-sociale. Mai mult, după ce timp de două luni rațiunea economică și sociologică s-au supus celei medicale, prin instituirea stării de urgență, constatăm că, în cazul României, efortul a fost inutil și că prețul economic și social plătit medicinii nu a adus nimic pe planul securității sanitare.
Potrivit statisticilor oficiale (și acelea nesigure, într-o țară care nu are reputația unei acurateți statistice impresionante) nivelul infectării după încetarea stării de urgență este mai mare decât în timpul acesteia. Un caz, pare-se, unic în lume. Ceea ce înseamnă că Guvernul în funcție nu poate gestiona problema medicală decât în condițiile unei restrângeri masive a drepturilor individuale și a activităților economico-sociale. Or, starea de urgență este prin definiție provizorie; ea nu poate fi permanentă.
Starea de alertă, neprevăzută de Constituție și, în consecință, neavută în vedere de legea fundamentală ca motiv pentru limitarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, nu este, din punctul de vedere al regimului juridic, decât o stare de urgență deghizată. Pandemia trebuie combătută, dar nu de un Guvern care nu știe să o combată decât prin permanentizarea stării de urgență; respectiv numai prin măsuri excepționale de restrângere a drepturilor și libertăților personale. Aceasta măcar și pentru faptul că o asemenea terapie politică, asemeni multor altora cu caracter exclusiv medical, dă dependență.
Este important ca alături de medicii care, spre deruta generală, se tot contrazic de la o zi la alta în legătură cu terapiile medicale de urmat, să ne vorbească și economiștii, psihologii și sociologii. Sau și mai bine ar fi ca aceștia să vorbească între ei, iar apoi Guvernul să ne comunice soluția consolidată. Nimeni nu-și dorește să moară de viroză, dar sunt mulți care nu își doresc nici să trăiască în mizerie.
Măsurile anti-virus mai trebuie concepute și în așa fel încât să se țină seama de faptul că se aplică unor oameni cu nervi și sentimente, iar nu unor roboți; că ele vizează niște animale prin excelență sociale, singurele cărora le este caracteristic zâmbetul și care comunică inclusiv nonverbal (pin mimică). Ignorând asemenea aspecte care țin de esența naturii umane, ceea ce s-a făcut până acum duce la o nevroză generalizată, vizibilă și în exploziile de furie populară apărute pretutindeni în lume.
Vor apărea în curând și la noi. Românii sunt mai greu de pornit, dar când pornesc sunt greu de oprit. Managementul prin teroare și prin isterie funcționează pentru o vreme. Ele inhibă opoziția socială doar până la un anumit punct. După aceea se produce o explozie devastatoare.
Nu putem destructura o societate și desfigura o națiune pentru a menaja un sistem sanitar debilizat (inclusiv în ceea ce privește dimensiunea sa academică) prin politici care favorizează corporațiile străine sau pe îmbogățiții de criză, în dauna vieții și sănătății cetățeanului român. Nu bolnavii sunt prea mulți, ci sistemul sanitar (în special cel public) este subdimensionat și subdotat (inclusiv din punctul de vedere al resurselor umane). Nu poporul este de vină dacă amenințarea virusului crește, în loc să scadă, ci politica concepută pentru depășirea crizei.
De peste un deceniu, de pe vremea în care economia „duduia” și UE promitea coeziunea socială, în România cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătății au fost reduse în favoarea celor voluptorii și celor speculative. Este posibil ca respirația prin mască să ne ferească de infectarea cu virusul SARS-CoV-2. Este cert, însă, că un asemenea mod de a respira ne slăbește sistemul imunitar și ne expune altor boli. Ni se cere, deci, să respectăm astfel de măsuri doar pentru ca, pe termen scurt, să nu supraaglomerăm prea puținele spitale. Aceasta în timp ce pe străzi zburdă mașinile de lux și se construiesc reședințe somptuoase având drept proprietari persoane care vădit nu aveau cum să își permită asemenea opulență ostentativă într-o țară cu circa două zeci de milioane de locuitori care dispune de doar aproximativ două mii de locuri la terapie intensivă.
Cei care cer populației să poarte măști și să stea în casă (inclusiv tinerii de vârstă școlară), ar trebui să explice, în același timp, de ce s-au închis spitale, de ce bugetele pentru sănătate s-au redus, iar cele pentru aparatul represiv au crescut, de ce s-a insistat pentru trecerea din sistemul asigurărilor de stat în sistemul privat, de ce au fost scutite de obligații (fiscale și nu numai) firmale străine care ne exploatează resursele de hidrocarburi? Aceste politici ne obligă să ne desocializăm, să ne desfigurăm și să ne dezumanizăm, mai mult decât virușii.
Eficiența în lupta cu virusul reclamă autorități publice care să se bucure de încrederea populației. Nu totul trebuie impus prin forță. La coerciție se recurge doar în ultimă instanță. Mai întâi se negociază cu populația, se dialoghează cu ea. Majoritatea celor care nu acceptă anumite limitări de bună voie, sunt cei dispuși să încalce și legile care impun acele limitări. Aceștia sunt doar câteva procente din total.
Aș purta masca medicinală cu mult mai multă convingere dacă mi s-ar spune că vor fi folosite în regim de urgență, pentru dezvoltarea accelerată a infrastructurii medicale (inclusiv celei din învățământ și cercetare), nu fondurile strânse din amenzile contravenționale aplicate amărâților care nu respectă distanțarea socială, ci cele prelevate de la societățile străine care exploatează resursele energetice sau cele forestiere din România, fie direct, prin impozite și redevențe naționale, fie indirect, din contribuțiile vărsate UE de statele membre unde acestea își transferă profiturile realizate în țara noastră. Nu poți cere sacrificii românilor, fără să le garantezi că acestea își vor găsi contrapartida în creșterea sau măcar menținerea calității vieții lor prin împărțirea mai echitabilă a câștigurilor obținute prin agregarea avuției (materiale și umane) românești cu investițiile de capital străin.
Problema este că aproape nicăieri în lume autoritățile nu se mai bucură de încrederea populației. De aceea, este recomandabilă, pe perioadele de pericol, recurgerea la guverne de uniune națională. În nici un caz nu se pot trece asemenea momente cu guverne minoritare. Și în această privință, România experimentează pe spinarea cetățeanului; fapt pentru care vinovate sunt, deopotrivă, și Guvernul și Opoziția, ambele surogat.
În fine, politizarea pandemiei trebuie refuzată. Or, asta se întâmplă în prezent, și unii, mai sensibili sau mai informați, au sesizat-o. De aceea, limitarea libertăților trebuie făcută sub control social (inclusiv judecătoresc) și cu garanțiile revenirii la normal de îndată ce este posibil – anume cât mai curând.
Toate dictaturile s-au instalat în numele binelui public. Toți dictatorii s-au justificat prin grija pentru popor. Acesta este un fapt cunoscut, iar nu vreo fantezie conspiraționistă.
Pandemia este reală și în condițiile ei popoarele se întorc spre liderii politici cerându-le protecție. Incapabili să le-o ofere, dar mai ales în neputința de răspunde pozitiv așteptărilor generale ale cetățenilor, tot mai puțini dispuși să creadă în ei și să îi urmeze, de ce, oare, acești lideri nu ar profita de ocazie pentru a impune o ordine caracterizată de consum mai mic și interdicții mai mari? Nu este sigur, să zicem, dar nu este nici imposibil. Iar dacă este posibil, nu avem voie să abandonăm vigilența.
De cel puțin un deceniu, pretutindeni în lume democrația a intrat în moarte clinică. Pe acest fond, insistența propagandei oficiale de a ne convinge că puterea politică nu conspiră în scopul abolirii drepturilor cetățenești câștigate cu atât efort în secolele precedente, este de natură să ne facă a crede tocmai că avem de a face (și) cu o conspirație. A lupta împotriva acesteia nu înseamnă negarea pandemiei, ci negarea încercărilor de a utiliza pandemia ca acoperire pentru instalarea tiraniei.
Echilibrul dintre combaterea virusului și păstrarea libertății personale este esențial. Refuzul de a discuta despre modalitățile de menținere a acestui echilibru și insistența cu care sunt denunțate, de autorități și de presa miluită, pretinsele obsesii conspiraționiste ale unor închipuiți cârcotași de profesie, alimentează ideea că virusul este folosit de niște politicieni cinici, precum am văzut atâția, pentru atingerea unor obiective politice fără legătură cu interesul public, mai ales în condițiile în care masele sunt tot mai greu de disciplinat și de satisfăcut. Asta ne spune că libertatea nu este un moft și că ea nu este amenințată de masca medicinală, ci de ceea ce stă ascuns în spatele acesteia. Dacă nu ne vom apăra împotriva amenințării cât timp mai dispunem de libertate, după ce o vom pierde va fi prea târziu.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Facebook