…stati si va ganditi pentru o clipa: orice regim politic se bazeaza, intr-un fel sau altul, pe credinta, nu pe ratiune. Autoritatea e, in ultima instanta, o problema de credinta. Ceausescu – pentru a va oferi cel mai la indemana exemplu – si-a bazat puterea pe credinta masselor in … puterea pe care o avea (prin Partid, prin Securitate, Armata, etc.) Atunci parea ceva firesc – cum iti faci semnul crucii fara sa-ti pui intrebari metafizice. Acum, pare de-a dreptul absurd. Asta nu inseamna ca autoritatea se confunda cu credinta sau viceversa. Dar in momentul in care credinta in autoritatea sistemului a disparut, nici un elicopter, nici o rugaciune nu te va mai putea salva.
In cazul democratiei – dupa cum a remarcat-o, printre altii, Castoriadis – problema e si mai vizibila si repusa cu aceeasi actualitate la fiecare pas: centrul democratiei (precum imparatul din poveste) e gol. Puterea apartine poporului dar nici macar poporul nu stie cum sa se defineasca si nici pe cine sa creada. (In “intunecatul” Ev Mediu, aceeasi problema era inca si mai rafinat formulata – chiar daca nu si rezolvata; dar asta ar fi, deja, o alta poveste.) Democratia e, asadar, obligata sa dea zilnic din mainile credibilitatii cu o viteza mai mare decat isi pierde credinta. E nevoita sa se reinventeze mai repede decat se decredibilizeaza.
Or, ca natiune, ne decredibilizam atat in proprii nostri ochi cat si in ochii altora. Ne decredibilizam in ochii nostri atat per ansamblu si cat pe segmente. N-o sa va trec acum printr-o lista oricum arhicunoscuta: medicii, judecatorii sau politistii nu mai sunt credibili pentru ca iau spaga; liderii de sindicat pentru ca nu-si vor sa-si faca publice averile; ziaristii, din motive de performanta si stengorame, iar managerii lor, asisderea; politicienii pentru ca nici macar tampeniile nu le mai fac de capul lor si accepta asta fara cracnire.
Ne aflam intr-un deficit de credibilitate. Cu alte cuvinte, ne aflam intr-un deficit de credinta ca un tsunami, care matura din cale-i, de-a valma, oamenii credibili sau nu. Sunt medici care nu iau spaga, ziaristi sau manageri care nu accepta sa fie calcati in picioare, politisti sau lucratori din servicii care-si fac onest meseria. Care-si traiesc onest viata. Mai conteaza? Catusi de putin!
Credeti ca in PDL n-au fost parlamentari care s-au simtit calcati in picioare pentru ca n-au fost creditati de catre partid nici macar cu atata incredere incat sa se ridice din fotolii si sa-si exercite dreptul de a vota? Liberali care nu s-au simtit jigniti cand li s-a pus in vedere ca de prezenta si de votul lor depinde eventuala supravietuire a lor politica? Sindicalisti care, la urcarea in autobuz, nu s-au simtit carne de tun? Va asigur, pe surse, ca au fost. Dupa cum, si pe vremea lui Ceausescu, existau oameni care sufereau sincer cand se lasau calcati in picioare (eu, de-o bunaoara).
Da, sufeream. Si ne lasam calcati in picioare, pana cand nu s-a mai putut. Pana ne-am recastigat demnitatea, doar pentru a ne-o pierde din nou, cu totii – si de-a valma, si luati pe segmente. Unii in ochii celorlalti, dar – mai cu seama – in proprii nostri ochi.
Max Weber, care numai de lipsa de realism nu poate fi banuit, spunea ca pana si in etica responsabilitatii (cea care accepta ca exista broaste care trebuie inghitite de dragul unui scop mai inalt) exista o linie dincolo de care nu se mai poate trece. Celebra linie a lui Luther. “Aici stau. Nu pot face altfel“. (Hier stehe ich…) Unde e linia asta pentru noi – de-a valma si individual? Cand am trecut-o? Cand ne-am resemnat fiecare cu scopul care scuza mijloacele?
Ay, Zavalita, Zavalita [provocare: ce referinta literara e asta?] cand ne-am pierdut sufletele? [Doar un exemplu: Cativa dintre comentatorii de pe acesti blog, oameni altminteri plini de buna-credinta, au refuzat sa faca – sub protectia anonimatului – abuzurile la care sunt martori; dar asta nu i-a impiedicat sa-i critice, pe buna dreptate, pe altii care si-au vandut sufletele.
Asta e semnul sigur de moarte a sufletului. Cand nu-si mai simte propria suferinta. E mort: nu mai simte nici durere, nici suferinta, nici intristare – pentru ce face el. Simte doar pentru ce fac altii.
In Suflete Moarte, daca va mai amintiti, Gogol vorbeste despre practica de a cumparara numelor unor tarani morti pentru a le asigura parvenitilor (wannabe-urilor) intrarea in lumea buna a mosierimii. Sufletele lor se putea vinde si cumpara pentru ca, pentru wannabe, erau moarte. Realitatea era, insa, alta. Sufletele mortilor erau vii, sufletele viilor, moarte. Sufletele viilor de astazi au intrat si ele pe piata. Si tot pentru ca sunt moarte.
Cum a sfarsit mosierimea ruseasca bazata pe suflete moarte, stim. Cum va sfarsi o democratie bazata pe suflete moarte putem doar, cu groaza, banui.
sursa: voxpublica.realitatea.net