Iluminismul şi, implicit, modernitatea, s-a construit pe nişte iluzii care nu au trecut nici măcar testul istoriei. Mai întâi este iluzia unei morale universale, unei legi morale din om care face ca toţi oamenii să ajungă să aibă aceleaşi imperative, idealuri şi comportamente morale.
Apoi este iluzia drepturilor universale ale omului: ceea ce credeau şi doreau domnii pudraţi din saloanele iluministe sau din lojele revoluţionare era musai să fie universal valabil pentru toţi.
Legată de aceasta este iluzia egalităţii oamenilor, a popoarelor, a culturilor.
Apoi iluzia obiectivităţii, a ştiinţei care duce inevitabil lumea pe noi culmi ale progresului.
Apoi iluzia libertăţii:definită nu ca liber arbitru şi responsabilitate ci ca un soi de drept fundamental, indiferent de consecinţe.
În sfârşit, cea mai teribilă iluzie a fost aceea că Dumnezeu nu mai este util (indiferent dacă există sau nu). Şi pentru că această iluzie iluministă trebuia să ia un corp: acesta s-a numit Statul.
Statul modern e ….noua biserică, aşa cum iluminismul este noua teologie.
El, statul, te eliberează şi te înrobeşte egal (nimeni nu e mai presus de lege). El, statul, ştie cum trebuie să fie cetăţeanul său şi de aceea impune un învăţământ care trebuie să transmită nişte valori- ale sale.
Evident, statul s-a autoreglat în timp pentru a putea să împace realitatea cu iluzia iluministă. De aceea statul, deşi clamează democraţia ca o virtute conducătoare, este de fapt condus de tehnocraţi şi birocraţi (în proporţie de 75 la sută).
Deşi statele occidentale au îmbrăţişat iluzia libertăţii în economie, piaţa liberă şi celelalte fantezii ale liberalismului nu au funcţionat niciodată.
Deşi statele socialiste au îmbrăţişat iluzia egalităţii economice, toate au funcţionat sau mai funcţionează ca forme de capitalism de stat.
Consecinţele?
Hai să nu vorbim acum despre vieţile oamenilor de sub copiii mai “nervoşi” ai iluminismului: comunismul, nazismul, fascismul, etc.. Hai să vorbim de copilul care a luat toată moştenirea: democraţia liberală.
Le vedeţi acum când cetățeanul mediu din brava lume nouă iluministă este prizonierul unei vieţi în care munceşte (cu tot cu drumul la job) 10-11 ore pe zi, 5-6 zile pe săptămână, care trăieşte înglodat în datorii (în medie, jumătate din munca sa se face pentru a plăti taxe la statul tutelar, iar prin sisteme gen TVA, etc, o medie de 25 la sută din cheltuielie pentru el însuşi se duc tot la stat).
Copiii săi sunt deformaţi de către stat, care prin mecanisme succesive şi inteligente, preia controlul real asupra formării noilor generaţii.
Desigur, e prosper mai mult ca oricând în istorie, însă e o prosperitate pe care, în mecanismul său inteligent, statul democraţiei liberale, îl pune să o reinvestească tot în stat. (o maşină mai bună înseamnă: consum mai mult, taxe mai mari, deci de ce să nu şi-o cumpere prizonierul?)
Autor: Bogdan Duca
Sursa: Bogdan Duca