M-am săturat să îi tot aud pe reprezentanţii puterii cum declară plini de mândrie proletară că una dintre principalele măsuri de ieşire din criză a actualului guvern este aceea a PROIECTELOR PUBLICE şi că cei care ne conduc în momentul de faţă (cu nimic mai virtuoşi faţă de toţi cei care ne-au condus până acum) au cheltuit din bugetul statului cel mai mare procent din PIB alocat acestor proiecte.
Ţin să le spun acestor guvernanţi dar, mai ales, celor care îi finanţează pe aceşti guvernanţi din impozitele şi taxele lor, că atunci când am lăsat pe mâna acestora fonduri însemnate (6% din PIB înseamnă cam 6 miliarde de Euro) acei bani sunt aproape aruncaţi pe geam. Nu spun că nu se pot realiza proiecte publice din bani publici ci că, atunci când ele se realizează, fie sunt prost construite, fie soluţia tehnică aleasă e cea mai proastă, fie, ulterior, sunt prost administrate şi se deteriorează rapid. Studiind domeniul acesta al finanţării proiectelor de infrastructură, am constatat faptul că în ţările civilizate s-a depăşit demult stadiul în care noi ne-am împotmolit şi în care STATUL are rolul esenţial în dezvoltarea acestor proiecte (firmele private cel mult pot spera inutil că dacă participă la o licitaţie de construcţie o vor câştiga).
Demagogia este şi mai mare atunci când guvernul a făcut următoarea şmecherie: a impus prin legea bugetului fonduri pentru proiectele statului de ieşire din criză (pe care a şi început să le contracteze prin instituţiile sale supra-politizate) şi apoi după ce a constatat că nu mai are fonduri şi că deficitul bugetar riscă să o ia razna (pentru că s-a întins mult prea mult la aceste proiecte) statul a început să taie la sânge în salarii şi sporuri şi să se împrumute din nou. Banca centrală le vine în ajutor cu ieftinirea refinanţării de la centru, efectul rapid şi direct al dobânzii de referinţă mai mici fiind împrumuturi mai ieftine pentru stat (prin titlurile de stat).
Nu spun că unele salarii şi sporuri nu trebuiau tăiate, dar nu înţeleg de ce ar trebui tăiate sporuri din educaţie (care, cel puţin teoretic, asigură dezvoltarea pe termen lung a unei ţări), de ce pensionarilor nu trebuia să li se indexeze pensia cu inflaţia (care oficial e mult mai mică decât cea reală) şi nu văd cum, cu sporurile tăiate, cei care licitează proiectele statului sunt mai puţin coruptibili sau vor controla mai bine pentru noi utilizarea acestor fonduri. Cu o Curte de Conturi tot mai politizată demagogia creşterii economice prin proiecte ale statului mi se pare şi mai mare.
Împrumutându-se de pe piaţa internă şi, mai nou şi din nou, de pe pieţele internaţionale guvernul invocă această măsură ca fiind inevitabilă pentru că altfel nu vor mai putea fi plătite pensiile şi salariile. De fapt, aceste pensii şi salarii trebuiau plătite cu prioritate şi apoi, dacă mai rămâne ceva, statul trebuia să dezvolte proiectele sale (în criză e bine să faci economii pe toate palierele inclusiv de la investiţii ale statului care oricum spoliază naţiunea). Acelaşi argument populist a fost folosit parţial şi pentru a invoca prezenţa FMI în România.
Cei de la putere spun că nu avem ce să facem şi că trebuie neapărat să ne împrumutăm de pe pieţele internaţionale şi, în acelaşi timp, să continuăm să îi privim ca pe ultimii oameni pe bugetari, pensionari sau studenţi. Pentru ce? Pentru că guvernul actual ţine cu dinţii de proiectele sale pe care nimeni nu le vede, nimeni nu le poate controla şi nimeni nu le poate accesa. E mai uşor să spui că te împrumuţi pentru salarii şi pensii (deh popularitatea) când tu, de fapt, te împrumuţi pentru proiectele acordate în sistem clientelar (că doar asta înseamnă capitalism românesc). Acesta se numeşte domnilor furt calificat din avuţia unei naţiuni (cea care va plăti ulterior pentru îmrumuturile care finanţează proiectele statului actual). Demagogic se numeşte “soluţie din criză” şi populist se numeşte “grija pentru interesul naţional”.
sursa: cristianpaun.finantare.ro