De la generalul de Gaulle la profesorul Marga

Pe 24 iulie 1967, aflat în vizită la Montreal, în provincia canadiană Québec, fostă colonie franceză, generalul Charles de Gaulle, pe atunci președinte al Franței, a ținut un discurs în fața unei mulțimi imense de canadieni francofoni suveraniști, pe care l-a încheiat cu o propoziție ce avea să devină celebră pe cât a fost de incendiară: „Vive le Québec libre!” („Trăiască Quebecul liber!”) – cu accent pe ultimul cuvânt.

Formula era cu atât mai impresionantă pentru canadienii quebecuasi, francofoni pierduți în masa uriașă a canadienilor anglofoni și amenințați cu pierderea identității culturale, care revendicau „libertatea” / suveranitatea, cu cât ea era o adaptare a celei cu care, în timpul războiului antinazist, generalul, în calitate de șef al Franței libere, își încheia invariabil toate discursurile: „Vive la France libre!” („Trăiască Franța liberă!”)

Ea a scandalizat, în schimb, guvernul Canadei, care, printre altele, a declarat că întrucât toți canadienii sunt liberi nu există nici un motiv de a fi eliberați. De Gaulle a trebuit să revină de urgență în Franța fără a mai merge la Ottawa, unde ar fi urmat să se vadă cu primul ministru canadian. În condițiile date, o asemenea întâlnire devenise imposibilă. Conflictul diplomatic era amorsat.

Efectele șocului creat au fost, însă, importante și de lungă durată. Așa cum au afirmat mulți observatori politici, prin cutremurul diplomatic provocat, eroul libertății franceze, cel care pe 1 martie 1941, la reuniunea francezilor din Marea Britanie spusese „Il y a un pacte vingt fois séculaire entre la grandeur de la France et la liberté du monde.” („Există un pact de două zeci de ori secular între măreția Franței și libertatea lumii.”), „a pus Quebecul pe harta lumii”. Cu alte cuvinte, lumea a conștientizat aspirațiile canadienilor francofoni iar guvernul canadian a trebuit să le recunoască drepturi culturale și să le ofere o autonomie sporită în cadrul Canadei, spre a salva unitatea și coeziunea acesteia.

Peste treizeci de ani, ca ministru de externe al României, am răspuns rugăminții guvernului Canadei de a-i da o mână de ajutor în efortul de a menține pacea interculturală și coerența civică ațării, renunțând la organizarea unui Summit al francofoniei, care urma să aibă loc la București, pentru ca acesta să fie găzduit de Noul Brunswick, provincie canadiană unde atât limba engleză cât și cea franceză fuseseră oficializate. (Canada ne-a restituit gestul susținând admiterea României în NATO, la Summitul de la Madrid, din 1997, în ciuda opoziției vecinului său din sud, SUA.)

Deși propoziția cu care s-a încheiat discursul lui de Gaulle de la Montreal nu fusese premeditată, restul cuvântării fusese pregătit. În drum spre Canada, Președintele Franței mărturisise apropiaților: „Voi da o lovitură puternică. Situația se va încinge. Este ultima șansă de a rectifica lașitatea Franței.” (El se referea la abandonarea din 1763, de către Regatul francez, în mâinile Angliei, a 70.000 de coloniști francezi, după înfrângerea din Războiul de șapte ani.)

Răspunzând criticilor tânărului ministru canadian al justiției de atunci, Pierre Eliot Trudeau (tatăl actualului premier al Canadei), foarte asemănătoare cu cele adresate azi profesorului Andrei Marga de către ambasadorul Ucrainei la București, de Gaulle avea să spună: „Nu am nici o concesie de făcut și nici măcar un cuvânt de curtoazie de adresat dlui Trudeau care este adversarul faptului francez (recunoașterii realității istorice franceze – nn) în Canada”.

Peste ani, marele Charles de Gaulle avea să admită că a anticipat furtuna pe care urma să o declanșeze propoziția adăugată spontan la finalul discursului său, dar a simțit că trebuie să o facă întrucât tocmai asemenea gesturi nediplomatice și neprotocolare pot economisi decenii pierdute și împinge cu decenii înainte găsirea soluției la probleme aparent fără ieșire. Nu își imagina, socotesc eu, că fosta Canadă franceză ar putea deveni un stat independent, dar credea că este just, fezabil și durabil ca populația francofonă a Canadei să primească recunoașterea drepturilor sale culturale, precum și a celorlalte drepturi conexe acestora. Și acolo s-a ajuns.

Profesorul Andrei Marga, probabil cel mai mare istoric al filosofiei român în viață, fost rector al Universității Babeș-Bolyai, fost ministru al educației și fost ministru de externe, cu o imensă recunoaștere în lumea academică internațională, autor a mai multor cărți decât au citit criticii săi, nu a vorbit ca oficial român, ci ca simplu cetățean, liber să gândească și să își exprime opiniile. Pentru săvârșirea acestui „delict de opinie” unii îl văd susceptibil de sancțiune penală. Este vorba chiar despre acei „unii” care ne spun că ne apără valorile și se luptă pentru a salva democrația europeană amenințată de „războiul barbar, neprovocat, nejustificat și ilegal” pornit de Rusia în Ucraina.

Dar să vedem ce a afirmat, de fapt, Andrei Marga. Profesorul clujean a formulat următoarele patru idei: „1. Conflictul din Ucraina nu se poate încheia decât printr-o înțelegere care să implice Rusia, SUA, Ucraina, Germania, Uniunea Europeană, China. Indiferent de cine „învinge”, nu va fi pace în Europa dacă nu se iau în seamă interesele de securitate ale fiecărei părți. Oricum, europenii vor fi cei care vor achita facturile de orice fel. 2. Ar trebui trase consecințe și din faptul că Ucraina este în granițe nefirești. După toate criteriile istorice și demografice, ea are de cedat teritorii vecinilor, în granițele cunoscute: României – Bucovina și județele, Ungariei – Transcarpatia, Poloniei – Galicia, Rusiei – Donbasul. 3. Nu au suport iluziile, căci, în Ucraina actuală, până la democrație este un drum. 4. România nu are ce căuta în acest conflict. Ea nu ar trebui să înfrunte vreo criză în plus, fie ea și energetică, din cauza conflictului.”

În exact aceeași zi în care dl Marga formula aceste gânduri la o conferință publică susținută la Alba Iulia, eu însumi, fost ministru de externe, fost Președinte la Adunării Parlamentare a OSCE, fost raportor special ONU pentru drepturile omului, fost președinte al delegației Parlamentului european pentru relația cu Ucraina și fost raportor permanent al Parlamentului european pentru relația cu Rusia, terminam de redactat și trimiteam organizatorilor Conferinței de la București referitoare la probleme ale securității, un text privind „Securitatea și reziliența la Marea Neagră în contextul războiului din Ucraina” (text pe care nu am mai avut posibilitatea să îl prezint conferinței întrucât la cererea MAE am fost exclus din secțiunea organizată pentru a trata tema respectivă). Textul includea următoarele idei (altminteri reluate sau dezvoltate din luări de poziției mai vechi):

1. „În istoria relațiilor internaționale ceea ce contează este jocul intereselor și dinamica raporturilor de putere. Interesele în concurs și puterile în contrapondere sunt variabilele esențiale de care depinde evoluția relațiilor internaționale. Nu putem dobândi securitatea dacă nu ținem seama de interesele tuturor jucătorilor, astfel cum fiecare dintre aceștia și le definește. Nu putem face ca securitatea să dureze dacă nu realizăm și conservăm echilibrul de putere între jucătorii titulari de interese.”

2. „O Rusie ale cărei interese geostrategice sunt satisfăcute la un nivel rezonabil este o garanție de securitate superioară celei reprezentate de o Rusie revizionistă cu degetul permanent pe trăgaci.”

3. „În măsura în care este gata să recunoască interesele vitale ale Rusiei, Occidentul colectiv trebuie să negocieze cu fermitate garantarea lor, în condițiile în care, la rândul său, Rusia trebuie să ofere garanții privind menajarea intereselor celorlalți actori aflați în joc.”

4. „Se impune organizarea, sub egida ONU sau / și a OSCE, a unei conferințe internaționale privind Ucraina, la care să participe membrii permanenți ai ONU, statele vecine ale Ucrainei și, eventual reprezentanții UE, și care să stabilească atât condițiile de bază ale păcii în regiune, cât și garanțiile internaționale acordate Ucrainei, în contextul asumării statutului de neutralitate de către aceasta. Acordarea garanțiilor va trebui să aibă loc pe bază de reciprocitate, Ucraina angajându-se, la rândul său, să adopte politicile necesare pentru a susține viabilitatea arhitecturii de securitate convenite în regiunea Mării Negre și, în general, în vecinătatea sa.”

5. „Ideea că o astfel de luptă cu un asemenea obiectiv este esențială pentru apărarea valorile noastre (euro-atlantice) și securitatea noastră (a UE și a statelor membre ale NATO) aparține exclusiv de domeniul retoricii. Niciodată Ucraina nu a atins standardele europene în domeniul democrației, statului de drept și drepturilor omului, ea având încă mult de lucru pentru a ajunge la nivelul acestora. Faptul este consemnat în toate evaluările Consiliului Europei, OSCE și UE.”

6. „Asigurarea păcii la Marea Neagră prin asigurarea echilibrului de putere în regiune, cere existența unui stat ucrainean suveran și independent, civic și multicultural, neutru și descentralizat (federalizat). Cu privire la frontierele acestui stat se poate invoca principiul integrității teritoriale. Nu trebuie uitat, însă, că, în dreptul internațional, acest principiu se află în concurență cu principiul autodeterminării. Or, autodeterminarea popoarelor europene s-a bazat pe criteriul naționalității; adică pe criteriul etno-cultural. Constituirea RSS Ucrainene a avut la bază, însă, alte criterii. Este vorba despre criteriile sovietice ale solidarității transnaționale a proletariatului în lupta împotriva capitalismului atât intern cât și extern. De aici a rezultat o logică geopolitică și geoeconomică, constituțională și administrativă, pe care Ucraina le-a preluat ca succesor al RSS Ucrainene, în procesul desprinderii ei din URSS. Problema acestei moșteniri sovietice trebuie rezolvată. Aceasta implică transformarea Ucrainei dintr-un stat post-sovietic succesor al Ucrainei sovietice, într-un stat-națiune, evident, democratic, cu recunoașterea dreptului la autodeterminare, internă sau externă, după caz, al celor cărora acest drept le-a fost negat de fostul imperiu sovietic. Fără a se rezolva această problemă nu va fi securitate în regiunea Mării Negre, în Europa de est în general. Rezolvarea ei nu poate fi amânată pentru o dată ulterioară terminării actualului război; drumul către rezolvare trebuie început viguros, curajos, vizionar și consistent chiar acum.”

Coincidența opiniilor mele cu cele al lui Andrei Marga este izbitoare. Conspiraționiștii o vor pune pe seama apartenenței noastre la cine știe ce cabală putinistă. Propagandiștii năimiți din rândurile intelectualității coprofage și ai presei miluite vor răspândi ideea, iar idioții utili o vor crede. În realitate este vorba despre concluzii inevitabile atunci când realitatea este cercetată cu instrumentele gândirii libere care refuză atât narcisismul cât și autoamăgirea.

Ceea ce mă deosebește de profesorul Marga este faptul că domnia sa vorbește ca filosof, iar eu vorbesc ca jurist. Domnia sa evocă argumentele istorice, demografice și morale, iar eu le valorific îmbrăcându-le în haina conceptelor și principiilor juridice – integritatea teritorială și autodeterminarea, încercând sinteza acestora.

Nici profesorul Marga, nici eu nu am salutat vreodată intervenția militară a Rusiei în Ucraina. Eu unul, și nu am găsit nici un cuvânt al lui Andrei Marga care să spună altceva, am considerat și am argumentat public de ce soluția militară (indiferent cum o numim în limbaj comun sau o definim în termenii dreptului internațional) este inadecvată și regretabilă.

Alături de Secretarul General ONU, Antonio Guterres, am recunoscut, însă, realitatea preocupărilor Rusiei odată cu faptul că există și alte instrumente decât cel marțial pentru a li se adresa. De asemenea, pornind de la fapte care nu pot fi ignorate, am respins teza părtinitoare potrivit căreia intervenția militară rusă ar fi neprovocată și nejustificată; iar, în măsura în care a existat provocare sau justificare, ea poate fi condamnată din punct de vedere politic, dar condamnarea sub aspect juridic este discutabilă, căci războiul nu este interzis pur și simplu în dreptul internațional. Acțiunea rusă are caracter revizionist și încalcă principiul nerecurgerii la forță, dar pentru viitor trebuie să ne întrebăm cât de eficiente sunt organizațiile internaționale și cât de aptă este actuala ordine internațională pentru a convinge statele că recurgerea la instrumentele puse la dispoziție de ele este preferabilă recurgerii la forță? Nu cumva tocmai slăbiciunea ordinii internaționale actuale cu instituțiile ei este de vină (cel puțin în parte) pentru a se fi ajuns la război?

Ceea ce profesorul Marga caută și pentru ce profesorul Marga pledează este o pace durabilă și spune care ar fi unele dintre condițiile dobândirii ei. Decât să ne demonizăm adversarul, cu toții ar trebui să ne punem mintea la contribuție spre a găsi, cum spuneam, formula unei păci juste, fezabile și durabile. Nu mai are importanță cum am intrat în război. Important este cum ieșim din el. Precum și cum facem ca pacea să dureze.

În acest context, mulți șefi de state și de guverne occidentali, printre care chiar și președintele Biden, au făcut, în trecutul nu tocmai îndepărtat, aluzie la faptul că viitorul acord de pace va necesita și compromisuri incluzând „cedarea de teritorii”. Nu este profesorul Marga primul care o spune.

Ceea ce deosebește poziția lui Andrei Marga de poziția liderilor politici occidentali este claritatea criteriilor de aplicat (istoric și demografic), precum și lipsa ipocriziei și duplicității. Într-adevăr, atunci când amintiții lideri s-au referit la cedările teritoriale, public au lăsat ca Ucraina să stabilească în mod suveran care să fie acestea, iar nepublic au făcut presiuni asupra Kievului de natură a satisface exigențele ruse; iar asta fără a ține seama că așezarea statului ucrainean pe baze naționale (adică pe baza majorității etno-culturale care locuiește compact un anumit teritoriu) nu se poate realiza numai la est, fără a se realiza și la vest. Din două una: ori Ucraina rămâne în frontierele sovietice cu o organizare constituțională de tip sovietic, și atunci ea va avea problemele identitare care au condus la destrămarea URSS, cu consecința inevitabilă a restrângerii drepturilor cetățenești și, deci, a renunțării la democrație, ori ea se va așeza pe baze demo-culturale, cu schimbarea ordinii constituționale și, eventual, restituirea (nu cedarea) de teritorii sau recunoașterea dreptului la autodeterminare a comunităților etno-culturale care au ajuns să trăiască în Ucraina ca urmare a încălcării acestui drept de către URSS. Altminteri „cedarea de teritorii” sau „păstrarea de teritorii” sugerată de liderii politici europeni și americani, fără alt criteriu decât cel al tranzacției geopolitice optime, este și nedreaptă și sursă de insecuritate pentru întreaga regiune și chiar întreaga Europă.

Pentru a pune lucrurile în asemenea parametri limpezi și coerenți, profesorul Andrei Marga ar trebui omagiat, iar nu blamat.

Așa cum am afirmat-o în repetate rânduri, trecutul istoric nu este izvor de drept. „Drepturile istorice” pot fi invocate, dar nu exercitate. Exercitabile sunt doar drepturile care își au originea în tratatele internaționale. Celelalte pretenții fie nu sunt drepturi, ci argumente sau idealuri, fie sunt expresii ale unor abuzuri comise cu ajutorul forței. Nu trebuie să renunțăm nici o clipă la afirmarea a ceea ce impropriu se cheamă „drepturi istorice”, dar nu trebuie să le confundăm cu drepturile juridice și să insistăm în a le pune în executare altfel decât prin intermediul actelor de drept internațional.

Profesorul Marga, ca și mine, de altfel, nu îndeamnă la dezmembrarea prin forță a Ucrainei și redesenarea unilaterală a frontierelor statului ucrainean, așa cum îndemnase în trecut Hitler cu privire la Iugoslavia, invitând și pe vecinii acesteia să rupă hălci din ea (ceea ce, spre cinstea ei, România a refuzat), ci îi îndeamnă pe ucraineni să își conceapă viitorul în securitate, prosperitate și demnitate, înțelegând că pentru a le avea pe acestea ei trebuie să evite a profita de efectele turpitudinilor imperialismului sovietic. Faptul că Ucraina nu este vinovată de ocuparea unor teritorii istorice ale națiunilor vecine de către URSS, nu înseamnă că menținerea acestei ocupații, ca succesor al URSS și chiar ca semnatar în nume propriu al Tratatului de la Paris, care a consacrat în plan juridic privilegiul învingătorului, nu îi creează probleme de securitate ei și întregii regiuni din vecinătatea sa. Profesorul Marga îi spune cum poate scăpa de ele; spre binele ei și al întregii lumi.

Ce legătură are asta cu iliberalismul, nu știu. Dacă este adevărat că în orice țară trebuie să fie și un procent de adepți ai doctrinei iliberale, asta nu înseamnă că a stabili fundamente solide păcii și a te opune unui război care nu duce la altceva decât la lacrimi, sânge și suferințe pentru propriii cetățeni, este iliberalism. Mai degrabă este dovada că orice popor are și doza sa de imbecilism sau / și de lichelism.

Așa după cum observă unii comentatori, nenumăratele războaie care s-au purtat pe teritoriul Europei au condus adesea la stabilirea unor granițe arbitrare și, în acest sens, injuste. Corectarea lor prin forță aduce alte războaie și mizerii generale. Păcile rele prin care s-au trasat asemenea frontiere sunt, ca să folosim expresia fostului prim ministru britanic David Lloyd George, mai rele decât cel mai rău război, întrucât războiul cel mai rău are un sfârșit, în timp ce o pace rea își perpetuează efectele rele de la un război la altul la nesfârșit.

De aceea, la finele secolului XX omenirea a conceput alte soluții pentru corectarea păcilor rele decât transferul teritorial. Principalele idei au fost descentralizarea administrativă, autoguvernarea comunităților locale, devoluția, garantarea drepturilor culturale ale persoanelor aparținând minorităților naționale, spiritualizarea frontierelor, crearea de euroregiuni. Astfel problemele teritoriale se puteau rezolva fără modificarea frontierelor. În acest context am adoptat doctrina potrivit căreia românii care locuiau pe teritoriile lor istorice dinăuntrul și din afara frontierelor statului român se vor regăsi din nou împreună într-un singur stat (confederal) care se va numi Uniunea Europeană.

Este spiritul în care a fost negociat și semnat în anul 1997 Tratatul politic de bază între România și Ucraina. Cel mai amplu articol din acel tratat era consacrat tratamentului minorităților naționale. Tratatul, care nu exclude modificarea frontierelor, ci numai modificarea prin agresiune (rapt, acaparare, forță), permițând-o pe calea negocierilor politice (așa cum prevedea și Actul Final de la Helsinki), a fost asumat de către Guvernul României din care am făcut parte atât eu cât și profesorul Marga. Fost-a el respectat de Ucraina? Românii ucraineni zic că nu și cu toții o știm, chiar dacă guvernele care au succedat momentului în care tratatul a fost încheiat au închis ochii la aceasta.

Citez iarăși din textul cuvântării mele pregătite pentru Conferința de la București referitoare la problemele securității:

„În anul 1997, ca ministru de externe al României, am declarat că securitatea și stabilitatea României depind de securitatea, stabilitatea, independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Cred și acum că aceasta a fost o declarație corectă, mai ales în contextul de atunci, când România nu era membru NATO și UE, și nici partener strategic al SUA, aflându-se în căutarea unui sistem de securitate în afara acestora,

Nu reiau argumentele pe care s-a bazat declarația. Pentru ca acea Ucraină, intrată după 2014 într-un război de secesiune la est, în Dombas, și la sud, în Crimeea, să rămână în securitate cu hotarele cu care s-a desprins din URSS, ea trebuia să se ocupe exclusiv de construirea unei națiuni civice și multiculturale ucrainene, aflată atât în afara sferei de influență ruse, cât și a alianțelor occidentale, respectiv „finlandizată”. Din păcate, nici Rusia, nici Occidentul colectiv nu au acceptat, în realitate, o asemenea soluție. Unii au căutat să aibă la Kiev un guvern pro-rus, care prin chiar această orientare era socotit ca fiind automat anti-occidental; alții un guvern pro-occidental, cu subînțelesul că era anti-rus. Securitatea noastră, în regiunea Mării Negre, depindea, de fapt, de existența unui guvern integral… pro-ucrainean.

Mă alătur observatorilor politici și experților americani, precum John Mearsheimer, Henry Kissinger, Jeffrey Sachs, Noam Chomsky, William Perry și mulți alții, care susțin că Occidentul a depășit linia roșie care despărțea aceste două orientări strategice permițându-le conviețuirea prin acceptarea multivectorialismului geostrategic al Ucrainei.

Acest multivectorialism nu putea dura, însă, chiar dacă puterile străine concurente l-ar fi îngăduit, fără reforme interne care să pună în concordanță o asemenea politică externă ucraineană cu ordinea constituțională internă. Asta însemna neutralitate în raporturile externe (ceea ce nu ar fi exclus integrarea în UE, în contextul favorizant al unui parteneriat strategic convenit între UE și Rusia) și federalizare pe plan intern (ceea ce implica descentralizare, devoluție și autoguvernare locală).

În 2014, Euromaidanul a apărut tocmai pe când UE convinsese Kievul să accelereze deplasarea pe o asemenea direcție. Dacă nu s-a întâmplat așa a fost și din cauza preferinței Occidentului colectiv pentru un stat ucrainean centralizat și condus autoritar, cu care putea lucra mai ușor, în condițiile în care acesta urma să fie avanpost occidental pe frontul cu rivalii euro-asiatici. Al doilea obstacol important a fost opțiunea americană neoconservatoare care în raporturile cu Ucraina a fost și este sintetizată în formula „totul sau nimic”, my way or highway.”.

Prin urmare, dacă Ucrainei nu i-au plăcut soluțiile secolului XX, nu avem altă cale decât de a ne întoarce la cele ale secolului XIX. În politica internațională, la fel ca în tango, pentru a dansa este nevoie de doi. Profesorul Marga o constată (inclusiv atunci când spune că la război și la inevitabilitatea unor cedări teritoriale a condus și refuzul aplicării acordurilor de la Minsk), fără a o dori. Dacă ce vedem în oglindă nu ne place, nu este vina oglinzii. Nu noi ne întoarcem în secolul XIX. Ucraina nu a plecat de acolo.

Mulți ne-au acuzat că încheind tratatul din 1997 cu Ucraina am fi cedat teritorii românești. Evident, este o inepție. Nu poți ceda ce nu ai. Teritoriile românești în discuție au fost cedate URSS (și Ucrainei sovietice) cu cincizeci de ani înainte și nu în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, ci a Tratatului de pace la care parte mai erau și SUA, UK și Franța. Fusesem învinși în război și trebuia să plătim prețul.

Ironic este faptul că în 1997, Rusia, susținută de Occident, se opunea cu toată forța oricăror potențiale solicitări românești privind recuperarea unor teritorii istorice, dar totodată și încheierii unui tratat româno-ucrainean care să consacre Ucraina post sovietică drept succesor al URSS și al Ucrainei sovietice. Astăzi Rusia recunoaște că nu doar ea are teritorii de recuperat întrucât nu ar fi ucrainene și nu ar fi locuite de ucraineni; pentru asta este gata să susțină revizuirea vechilor tratate. Aceasta aduce în discuție dreptul la autodeterminare al comunităților etnice din Ucraina. Profesorul Marga nu propune, practic, decât ca dreptul să fie recunoscut în vederea obținerii unei păci durabile. Nu poți construi pacea încălcând drepturi.

În raportul meu întocmit pentru Consiliul Europei pe tema situației minorității ruse din Letonia, am făcut o distincție între minoritățile naționale și minoritățile imperiale (dominante). Cele dintâi au preexistat formării statelor națiune și când acestea au apărut ele au rămas în țesutul cultural al majorității etnice, așa cum scoicile marine au rămas în roca munților ridicați din mare. Cele din urmă au rămas pe teritoriul unor state națiune desprinse din imperiile multinaționale, ele fiind lăsate în urmă după retragerea acestora în alte frontiere. Membrilor tuturor acestor minorități trebuie să li se recunoască drepturi cetățenești și culturale în statele în care trăiesc, cu grija necesară ca acordarea lor să nu ofere minorităților imperiale revenirea la un statut dominant, respectiv să nu reînvie privilegiile imperiale ale majorității etnice a fostului imperiu.

Nici rușii din Donbas sau Crimeea, nici românii din Bucovina sau cei din Hotin ori Bugeac, teritorii luate de puterea sovietică de la Republica Moldova (Basarabia) și transferate Ucrainei în schimbul Transnistriei, nu se găsesc în aceste situații. Aceștia locuiesc pe teritoriile istorice ale comunității lor etno-culturale, teritorii care, împreună cu populația băștinașă, într-un fel sau altul, fără asentimentul lor sau, în cazul românilor, al națiunilor în care erau integrați și în mijlocul cărora se autodeterminaseră (națiunea română), au fost trecute în componența Ucrainei. Lucrurile s-au petrecut mai mult sau mai puțin la fel și cu polonezii (care, însă, au primit compensații teritoriale pe seama Germaniei) și maghiarii. Iată fapte care nu pot fi negate. Nu poate fi o crimă să le constați. Dimpotrivă.

Unde mergem mai departe, este o altă discuție. Nu se poate ajunge la pace fără să o purtăm și să îi oferim concluziile adecvate. Este tot ceea ce a cerut profesorul Marga și cred că nu doar orice român, ci și orice om de bună credință o cere.

Nu este de dorit să răvășim acum toate granițele Europei postbelice, dar moștenirea URSS trebuie administrată corect în conformitate cu aspirațiile naționale și nevoile de securitate ale tuturor europenilor. Dacă aceasta a dus la o confruntare militară între Rusia și Ucraina, noi nu avem a ne plasa de partea uneia sau alteia dintre ele. Despre această neutralitate vorbește și Andrei Marga; pentru ea am pledat și eu. Ceea ce nu înseamnă indiferență față de nevoia ca războiul celor două să se încheie cât mai repede iar soluțiile care duc la încetarea lui să se încadreze într-o arhitectură de securitate regională negociată și agreată de toți actorii regionali împreună cu principalii actori globali.

Nu este nici o legătură între această poziție și recrearea sferelor de influență în contrast cu politica de alianțe care ar caracteriza astăzi viziunea asupra ordinii universale. O alianță se caracterizează prin statutul de egalitate al membrilor, toți diferiți și toți egali, toți uniți și toți liberi. Când unul dintre egali este mai egal decât ceilalți (sic!), când interesele membrilor mici sunt ignorate de cei mari și când orice opinie autonomă este sancționată, abia atunci vorbim de sfere de influență. În acest sens mă întreb cine se apropie azi mai mult de profilul și logica sferelor de influență: NATO sau OCS, UE sau BRICS?

Profesorul Marga, parafrazând cumva maxima potrivit căreia acolo unde armele vorbesc muzele tac, a mai opinat că acolo unde se trage cu tunul democrația moare. Dacă privim la linșajul politic căruia îi este supus înțelegem câtă dreptate are. Democrația tăcerii impuse este pacea cimitirelor. Nu va trece, însă, mult timp și cei care azi ne pun pumnul în gură, vor plânge în pumni.

Reflectând post factum asupra efectelor discursului său de la Montreal, generalul Charles de Gaulle, avea să spună: „A fost un fenomen istoric care probabil era previzibil, dar care nu putea căpăta formă decât atunci când contextul o putea determina. Desigur, ca mulți alții, aș fi putut să mă sustrag cu câteva remarci politicoase și câteva acrobații diplomatice, dar când ești generalul de Gaulle nu ai drept de recurs la asemenea expediente. Ce am făcut, trebuia să fac!”

Parafrazându-l pe general voi spune, la rândul meu: „Ca mulți dintre pigmeii lași și ipocriți care îl atacă azi, și Andrei Marga se putea sustrage de la a spune lucrurilor pe nume cu câteva remarci politicoase și acrobații diplomatice, dar când ești Andrei Marga nu ai dreptul să recurgi la asemenea expediente. Și Andrei Marga a făcut ceea ce trebuia să facă.”

Acum, că ceea ce trebuia spus s-a spus, rămâne cuvântului ca să își facă mai departe lucrarea cu puterea sa. De aceea au și speriat atât remarcile profesorului Marga.

P.S. Cât despre declarațiile ambasadorului Ucrainei în România, cu tot respectul, i-aș atrage atenția că în țara mea nu are nici un drept să pronunțe cuvântul „inadmisibil” cu privire la opiniile unui ministru român (fie acesta și fost demnitar) și cu atât mai puțin să amenințe cu acțiuni penale pentru delictul de opinie. Aceasta mai ales după câte a făcut și face România pentru Ucraina din 1991 și până azi. Dacă eu aș fi fost ministru de externe al României, în nici un caz nu m-aș fi dezis de predecesorul meu, ci astăzi ambasadorul ucrainean ar fi fost convocat la MAE pentru a da explicații. Ar fi o greșeală să conteze că în fruntea statului român vor fi mereu nevertebrate trădătoare.

Autor: Adrian Severin

Sursa: cotidianul.ro