Suntem chemați să participăm la o schimbare pe care noi înșine nu știm cum ne-o dorim, dar pe care alții ne-o pregătesc de mai mult timp. Cică ar trebui să înlocuim o clasă politică eratică, păcătoasă, fără vocație pentru o misiune pe termen lung, însă nu cu oameni ridicați din prefacerile societății românești, din zbaterile de zi cu zi, personaje vii cu istorii personale zbuciumate și crez zidit din neajunsurile ultimului sfert de veac.
Ni se pregătește, în schimb, o unitate în misiune care să vină în pas cadențat pentru a configura o Românie după scripte făcute în laboratoare care n-au nimic de-a face cu realitatea trăită sau cu traiectoria pe care ne-au pus – conștient și cu dedicație – elitele generațiilor de acum un secol, un secol și jumătate.
Cu 70 de ani în urmă veneau pe tancurile sovietice niște tovarăși pregătiți îndelung în școlile Komintern-ului pentru a ferici arhaica și retrograda Românie cu binefacerile unei istorii marxiste mergând implacabil spre comunism, presupus suprema formă de organizare a societății umane. Mulți nu vorbeau bine română pe care nici măcar nu o aveau ca limbă maternă. Știau, însă, mai bine pentru noi cum trebuie să arate societatea românească, cine e bun și cine nu, ce ne prinde bine și ce ne targe înapoi.
Nimeni nu i-ar fi băgat în seamă, dar aveau sprijinul unei puteri străine pentru care au fost spărgătorul de gheață pe meleagurile mioritice. Au băgat în pușcăriile țării clasa politică, și ea coruptă, a perioadei interbelice, dar nu suntem siguri că trebuie să le mulțumim pentru asta. Kominterniștii nu au lăsat în urma lor decât sânge, o faimă rea și o imensă spărtură în ce ar fi trebuit să fie cursul firesc al istoriei românilor.
De la alt azimut, cu același elan internaționalist, dar vorbind despre viitorul României, vine acum o altă generație pregătită să ne pună pe o traiectorie despre care nu știm prea multe și pe care nu suntem convinși că ne-am dori-o.
La un semn dat putem bănui de unde, persoane cărora de mult li se promisese că vor prelua ștafeta s-au regrupat în formație de pe unde erau risipiți aiurea în lume. Au lăsat slujbe bine plătite și au venit să candideze în Parlamentul pe care tot ei îl hulesc.
Este noutatea acestor alegeri să găsim pe liste oameni care abia dacă au trăit în România un an din ultimii 10 și dintre care unii vorbesc înfiorător de prost limba română. Ne cer votul și spun că vor schimbarea clasei politice, ca și când ar fi de la sine înțeles că nemulțumirile acumulate până acum față de conducătorii României trebuie să se canalizeze într-un folos către ei.
Poveste ilară antisistem
Ni se spune că vor să înlocuiască un „sistem” care ne-a furat viața. Abia aici este componenta mârșavă pentru că lucrurile stau, de fapt, exact invers. Tocmai pentru că sistemul vrea să controleze totul, nu lasă la întâmplare nici mișcările „antisistem”. Nu cumva să se genereze ceva, o mișcare izvorâtă din zbaterile societății românești, punând pe picior greșit puterile străine și militarii cărora acestora le-au încredințat „pacificarea” unei Români spoliate.
Nemulțumirile noastre, frustrările, chiar ura, trebuie atent canalizate de acest sistem. Vajnicii „luptători antisistem” care au CV-uri croite aproape până la detaliu de stăpânii adevărați ai României ne cer, de la Roșia Montană încoace, și mai abitir după flama de la Colectiv, să venim să dănțuim împreună pe cadavrul vechii clase politice în descompunere.
Internaționaliștii de ieri și de azi
De ce am accepta această invitație? „Nici nu știm cine sunt acești oameni!” Replica lui Donald Trump despre refugiați se aplică din plin aici. Persoane venite parcă de niciunde, copleșiți de un dor năvalnic de România într-atât de simultan încât ne face suspicioși. Unde au fost până acum? De când se cunosc între ei? Cum au ajuns pe liste? De ce au venit ca un mare val? Habar nu avem, dar cică sunt altenativa la clasa politică veche.
Măcinați de spectacolul de terfelire de la DNA, de multe ori neurmat de sancțiunile binemeritate, politicienii vechi bagă capul în pământ. Sunt vremuri de epurare. Ca și în anii ’50, nu neapărat pentru cele rele ale lor părăsesc scena, ci pentru a face loc internaționaliștilor. Kominterniști atunci, neoliberali, adepți ai marxismului cultural sau, pur și simplu, doar inși la ordin acum.
De la desantul Komintern-ului din 1944 nu am mai văzut așa ceva! Impresia de asalt este covârșitoare. Executanți cu dublă comandă – internă și externă – sunt chemați să-și îndeplinească misiunea pentru care au fost pregătiți. Vă asigur, nu este una de eliberare. Creații de eprubetă, își joacă stângaci rolul, prezențe publice încă mai schimonosite decât politicienii vechi despre care spun că vor să-i înlocuiască.
Vedem personaje cu traiectorie profesională aproape trasă la indigo, destine liniare fără o legătură cu ce știm despre omul pe care-l întâlnim pe stradă. Cum pot fi oameni atât de nereprezentativi pe listele Parlamentului, teoretic reprezentarea supremă la nivel instituțional al reprezentativității?!
Pe cine dorim să se întoarcă din străinătate
Să nu fiu înțeles greșit! Am încredere că români plecați în străinătate se întorc și se vor întoarce, și se vor implica în activitatea publică și politică, din real patriotism. Istoria modernă a României este făcută de oameni care au fost la studii în străinătate și a căror loialitate și dedicație nu o putem sublinia suficient. Mă gândesc, însă, la persoane cu povești reale, cu dubii și crezuri, cu experiențe nemijlocite, lovituri ale sorții și împliniri prin muncă. Cu alte cuvinte, la oameni.
Desantul ciborgilor Securității de rit nou nu are, însă, cum să mă entuziasmeze. Mi se pare înlocuitorul de coșmar a orice a fost mai mult sau mai puțin rău până acum. Este schimbarea pe care nu avem de ce să ne-o dorim.
Moartea schimbării
România militarizată, branșată la planuri globaliste, cu mase de manevră duse de nas cu lingușitorii ale sistemului despre „tinerii frumoși și liberi”, îmi apare mai degrabă ca o veritabilă distopie. E ca și cum am reinventa guverne kominterniste.
Schimbarea promisă – care, totuși, pare pe cale să eșueze – este exact opusul primenirii. E mai mult decât anchilozare; este chiar sancționarea unei matrițe care să fabrice în continuu „pui ai sistemului”.
Abia aceasta ar fi o lovitură pentru tot ce România ar putea ridica drept elită politică, culturală și profesională, din prefacerile și trăirile nemijlocite ale societății, printr-o combinație fericită între elecție și emergență. Ce șanse ar mai avea tinerii să se ridice când canalul predeterminat al fabricării de (pseudo)lideri ar funcționa uns de stăpânii interni și externi ai sistemului? Care ar mai fi viața reală a României? Unde ar mai fi ieșirea din încremenire? Unde ar fi loc pentru oameni care să vină susținuți numai de propria lor muncă și de propriul lor destin?
Autor: Adrian Panaite
Sursa: Profit.ro