„Să privim lucrurile cu luciditate. Eram conştienţi că sub ochii noştri e, în plină desfăşurare, criza economiei şi politicii occidentale. Acum, după Oslo, vedem cum criza cultural-identitară stă gata să erupă. Incidentul de la Oslo este un nou semnal de alarmă, un nou simptom al profundei crize în care se afundă sistemul de guvernare occidental şi civilizaţia occidentală […] Guvernarea vestică este în criză. Fie că este la Bruxelles, fie că este la Washington, elitele birocratice şi politice par mai departe ca oricând de masele de cetăţeni, funcţionând după o logică proprie, străină interesului public. Deficitul democratic, deficitul de legitimitate devin tot mai mult nu accidente, ci trăsături ale sistemului […]
Am fost de decenii bune martorii unei presiuni continui exercitate asupra unei bune părţi a populaţiei occidentale. Le-a plăcut sau nu, părea că occidentalii erau resemnaţi. Politicile respective, promovate cu tenacitate, au creat treptat un nou climat în Occident. Un climat în care, iată, ajung să explodeze incidente profund regretabile, precum cel din Oslo. Blocată în propriile obsesii, elita occidentală a uitat că în lumea reală, nu cea a propagandei mass-media ţesute de ea, acţiunea are o reacţiune. Că nu poţi împinge la nesfârşit o agendă pe gâtul occidentalilor, fără să te întrebi dacă şi cum vor reacţiona. Oricât de educaţi şi civilizaţi ar fi, oricât de paşnici, occidentalii sunt şi ei oameni. Sunt membri ai aceleiaşi specii violente, agresive, coruptibile. După sute de ani de civilizaţie, arată desigur altfel decât talibanii afgani. „Civilizaţi“. Dar, ca esenţă umană, venim toţi în descendenţa aceleiaşi maimuţe sau păcat originar, după gust şi preferinţă. Pe scurt, toată această poveste a Occidentului multicultural, post-naţional şi post-religios este o problemă simplă de realism. Realism în a înţelege realitatea istorică şi socială, în ultimă instanţă, natura umană […] Cât poţi ataca identitatea naţională a unor popoare, fără să ai o contrareacţie? Cât poţi susţine politici de emigrare ce subminează profund ţesătura socială a ţării gazdă, fără să ai reacţii de respingere violente? Cât poţi insulta şi persecuta tradiţia religioasă a locului, iudeo-creştină – făcând politică instituţionalizată din asta -, fără ca adepţii acesteia să iasă din resemnarea şi comoditatea habituale, reacţionând violent? Cât te poţi juca cu focul, manevrând jocul acuzelor şi stigmatizărilor corect-politic, cu beneficii corect-politic, pentru agende corect-politic?”
Mai departe, dl Aligică se întreba:
„Este normal să ne punem aceste întrebări? Sau simpla idee că natura umană ar putea reacţiona violent la politici bine intenţionate, dar percepute ca agresive şi maligne de subiecţii lor este ea însăşi incorectă politic? […] Nimeni nu justifică violenţa şi agresivitatea. Am ajuns cu greu, în Occident, la situaţia în care acte ca cel de la Oslo sunt rare şi culturalmente indefensibile. A fost efortul a numeroase generaţii şi rezultatul a mii de sacrificii. Să spunem însă lucrurilor pe nume: elitele vestice actuale îşi bat pur şi simplu joc de această unică, poate irepetabilă, şansă dată omenirii de experimentul occidental. Cât şi în câte feluri poţi ataca identitatea naţională a unor popoare, fără să ai o contrareacţie? Cât şi în câte feluri poţi susţine politici de emigrare ce submineză profund ţesătura socială a ţării gazdă, fără să ai reacţii de respingere violente? Primii care ar trebui să se gândească la posibila contrareacţie violentă, la faptul că masele nu sunt atât de luminate, lipsite de prejudecăţi şi cosmopolite, ar trebui să fie elitele însele. De-aia sunt elite. De-aia sunt la vârf: să vadă mai departe şi să anticipeze. E chiar atât de greu de înţeles că orice acţiune politică şi propagandistică are o reacţiune? […] Nu e clar ce doresc elitele occidentale, aflate la un pupitru de control. Când e vorba de occidentali, obiectivul pare să fie crearea omului nou. Occidentalul trebuie să se schimbe radical într-o fiinţă de la care se aşteaptă să ia pietre în bot. Pentru asta trebuie să renunţe la toate prejudecăţile trecutului – cultura şi religia moştenite de la înaintaşi fiind între ele. Însăşi identitatea sa cea mai profundă – culturală şi religioasă – fiind în discuţie, aşteptările sunt, deci, foarte mari.”
2. După ce a rezolvat „incidentul” de la Oslo, dl Aligică se irită astăzi, în februarie 2013, de povestea de la MŢR”. Şi o rezolvă şi pe asta, făcând apel, de această dată, la toleranţă:„Toleranta e mare lucru. Dezvoltarea ei intr-o doctrina politica si principiu de guvernare e o mare inventie a Civilizatiei Occidentale. Numai ca, din cate vedem, se pare ca in ziua de azi nimanui nu-i place toleranta. Pentru unii nu e la moda, e depasita de vremurile corectitudinii politice. Pentru altii nici nu a avut vreodata cautare. Au ramas blocati in precambrian, cu apucaturi si mentalitati pe masura”. Precambrienii sunt toţi cei „ramasi in transeele precambriene si ale panslavismului rusofon”. Adică cei care au întrerupt manifestările de la MŢR.
Citind în paralel cele două texte, observăm că dl Aligică se apleacă mai înţelegător asupra asasinului norvegian decât asupra cetei de “căluşari” români. La urma urmelor, asasinul norvegian era om civilizat, pe când românii sunt nişte ţărani. Norvegianului îi dă şansa de a fi considerat om căzut, pecetluit de păcatul originar. Românii sunt însă maimuţe ne-evoluate, primitivi refugiaţi în muzeu. În, cât de potrivit, Muzeul Ţăranului Român. Revolta lor aproape că e o revoltă a exponatelor, a unor mumii folclorice sau de mahala preistorică.
Ceea ce frapează e totala lipsă de empatie, de interes faţă de oameni, a dlui Aligică. Pentru el, tragedia de la Oslo e un „incident”, iar scandalul de la MŢR e o „poveste” iritantă. În genere, oamenii sunt iritanţi pentru că încurcă iţele teoriilor dlui Aligică. De exemplu, românii reacţionează la ceea ce conform dlui Aligică s-ar putea numi „insulte” la adresa „tradiţiei religioase a locului” aşa cum dl Aligică crede că ar avea voie să reacţioneze doar vesticii. Şi homosexualii şi heterosexualii sunt, în esenţă, o bătaie de cap, iar opţiunile lor existenţiale – bune sau rele, cinstite sau necinstite – doar nişte mofturi sau nişte atavisme.
Am mai scris despre această atitudine. Ceea ce vreau să precizez acum e că tocmai această atitudine, de dispreţ faţă de om, de instrumentalizare cinică a vieţilor noastre în scopuri politice, economice sau ideologice, ne-a adus în prezentul impas.
3. Când, acum câţiva ani, am argumentat că singurul lucru care le-a mai rămas de apărat conservatorilor/mişcărilor de dreapta din România e o anumită concepţie despre om – antropologia creştină – şi că această concepţie despre om ne impune să acţionăm împotriva dezrădăcinării geografice, politice, economice, simbolice, istorice la care suntem supuşi de dinamica şi agenţii în teritoriu ai capitalismului global, că această concepţie antropologică ne obligă să împiedicăm destrămarea familiei româneşti sub impactul reţelelor corupţiei globale şi locale care fac imposibilă viaţa în România, mi s-a răspuns – dinspre dreapta neoliberală căreia îi aparţine şi dl Aligică – în numele „darului libertăţii” capitaliste. Orice clarificare principială a fost respinsă prin apel la acuzaţii dintre cele mai fanteziste şi prin retragerea în tranşeele estetismului şi irenismului ipocrit de tip Andrei Pleşu.
Iată însă că „mâna nevăzută”nu pictează întotdeauna frumos. Iată că sunt destine pe care „mâna nevăzută” le (dez)abuzează. Iată că ochii părinţilor pot face mai mult pentru un copil decât mâna nevăzută a pieţei:„Tatae credincios. Are icoane în geamul camionului său şi şi-acumpărat o biblie de 150 de lei. Tata înjură cu “Dumnezeiimă-tii” şi după două secunde spune “Doamne, iartă-mă”.Tata a bătut-o pe mama, iar apoi a decis că e un blestem la mijlocşi a decis să aducă preotul să ne sfinţească sufrageria. Nu l-apus să sfinţească şi piciorul frigiderului care se rupsese, dupăce o aruncase acolo într-un acces de furie. Tata străbateEuropa de peste 10 ani. Mama e în Italia de 10 ani. Sora mea eplecată din ţară de vreo 7 ani. Am stat singur în toată perioadaasta. Am cunoscut oameni diverşi, am avut şi am prieteni de totfelul. Am cunoscut oameni care se drogau, bisexuali, oameni care preferau pervesiunile sexuale, swingeri, gay, credincioşi, cocalarişi manelişti. Toate tentaţiile lumii au trecut pe lângă mine, lafel ca şi toate culturile şi credinţele. Am ajuns acum, la 24 deani, un om normal. Cu o spiritualitate intrinsecă. Nu cred în Biserică. Poate nu cred nici în Dumnezeu. Mai mult, cred înbunătatea oamenilor, iar asta mă mulţumeşte. Nu-mi trebuie icoanepentru a şti că trebuie să fiu un om mai bun, mai tolerant. Ampăcatele mele şi am lucrurile mele bune.Darputeam să ajung orice am înşirat mai sus. Nimeni nu m-a opritvreodată şi nimeni nu m-ar fi văzut dacă ajungeam gay, dacă măduceam la petreceri de swingeri sau dacă pupam o icoana. Puteamasculta manele şi puteam asculta Pink Floyd. Vedeţi voi, totul e oîntâmplare a vieţii.”
În loc să apere muzee, dreapta ar face bine să apere oameni. Pentru că şi oamenii pot fi profanaţi, nu doar muzeele. Dreapta noastră se scandalizează mai ales de modul cum sunt folosite sălile de muzeu şi cum sunt închise expoziţiile. Dar de cum e folosit, abuzat, importat, exportat, vândut, exploatat şi tocat omul, dreapta noastră uită, magnetizându-se cu cel mai recent audiobook Humanitas conţinând poveştile evazioniste ale „Tradiţiei” narate de un tătuc savuros. Sau stând cu urechea lipită de posturile de radio ortodoxe unde se difuzează neîntrerupt cântări psaltice, „cuvinte duhovniceşti” şi conferinţele tătucului savuros în turneu de promovare a ultimei cărţi.
Trăim în interval, dar ne mirăm că stăm în drum. Trăim în interval cuprinşi de admiraţie faţă de oamenii ajunşi. Care s-au ajuns tocmai pentru că ne ţin pe noi în interval. Pe masa de joc. Ca jetoanele la ruletă.
Până când nu vom ajunge să clarificăm dinspre ce direcţie antropologică încercăm să restaurăm normalitatea în România şi la ce anume ne obligă antropologia – creştină, ne-creştină, multiculturală, guenonistă, manelistă ş.am.d. – asumată, vom fi condamnaţi să tot întrebăm: – De ce trag clopotele, Aligică? Şi să ni se răspundă: – Degeaba, monşer. Şi vom trăi vieţi de bâlci trist.
autor: Mircea Platon
sursA: focuriinnoapte.blogspot.ro